- O săptămână „În derivă”... să mai urmăresc oare şi restul episoadelor? Mă tot întreb aşa... în derivă.
Mi-am zis „O carte nu trebuie judecată după copertă”, „Cine râde la urmă râde mai bine”, „Cu răbdarea treci şi marea”... şi cu alte astfel de ziceri ar trebui să umplu o pagină pe care să o dedic primului serial HBO produs în România, pentru că el însuşi este un sumum de clişee şi stereptopuri. De la poveste, la limbaj, la personaje, la decor, totul pare fabricat după reţetă, corect, sec şi steril. Dialogurile nu ştiu dacă sunt construite cu cartea de psihologie în mână, dar sună ca din carte, iar atunci când vrem să vorbim ca-n viaţă apare o caracterizare fulger: „frezat, fiţos, figurant”.
Vreau să cred că scenariul e marea problemă a serialului şi încă am indulgenţa să văd cum se derulează povestea. Cu alte cuvinte strâng din dinţi câte o jumătate de oră în fiecare seară de luni până joi ascultând câte o conversaţie care de cele mai multe ori e plictisitoare pentru ca vinerea să îl văd în sfârşit pe Marcel Iureş jucându-şi rolul. Şi în restul săptămânii e bun, dar la ce bun când are de spus 4-5 clişee: „Tu ce crezi?”, „E important să ascult asta dacă pentru tine e important”, „Încearcă să-ţi aminteşti cum a fost”. 4 zile pe săptămână e psihoterapeutul stăpân pe sine, reţinut, atent, mereu cu un pas înaintea pacientului, pentru ca vinerea să schimbe fotoliul cu canapeaua şi să se lase psihanalizat. E o răsturnare de situaţie de care aveam nevoie pentru a mai acorda o şansă acestui serial. Dealtfel, am fost dezamăgită de la primul episod în care Maria Dinulescu mereu egală, cu ceva probleme de dicţie, cu poticniri şi pauze pregătite de acasă şi mimând gândirea ne-a povestit cum s-a certat cu iubitul şi a fost într-un club unde era să şi-o tragă cu unul, pentru a mărturisi la final că de fapt de un an de zile e îndrăgostită de (surpriză): „tine Andrei!” – Marcel Iureş. N-am înţeles de ce la marea premieră s-a vrut un public imatur care să se excite la „super-erecţie” şi „i-am luat-o la mână” când calapodul serialului e croit pentru nişte unii ceva mai şlefuiţi intelectual care să aibă plăcerea de a gândi în timp ce se uită la televizor. Restul cazurilor sunt alese în aşa fel încât să te pună în ipostaza de a face presupuneri, de a anticipa diagnosticul, ţi se dau piste false, în orice caz, eu unul sunt tentat să fiu puţin psiholog măcar în ce-i priveşte pe Victor (Vlad Zamfirescu) şi Diana (Maria Mitu).
Intriga e la început, odată cu feedbackul poate se mai schimbă ceva pe ici-pe colo – în părţile esenţiale – şi în dialoguri... poate trece furtuna din paharul cu apă şi o să iasă din derivă serialul ăsta atât de promovat şi afişat pe toate blocurile din centrul Bucureştiului. E drept că l-au vândut bine; eu mă aşteptam la un personaj principal cel puţin la fel de carismatic precum Doctor House, la o idee la fel de catchy ca în Sex and the city şi la mai mult rafinament şi grijă pentru detalii decât în Lie to me. Ne-am ales în schimb cu un format cam prăfuit, personaje gata obosite, vorbe din conservă, mobilier de Mobexpert cred (Ikea e pentru telenovele) şi un acvariu cu peşti superb.
Până la urmă tot nu m-am hotărât dacă să mai dau pe HBO la 20:30... sunt şi eu în derivă în această privinţă. Curiozitatea mă împinge să perseverez, dar produsul în sine îşi face o defavoare şi îmi taie din bună-voinţă. La următoarea şedinţă de terapie o să îmi consult psihologul. Doar el ne poate scoate din derivă.
Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu