Sunt suficient de egoist încât să nu îmi recunosc prea des vina. Greşesc în limitele normale, îi judec pe ceilalţi, mă enervez uşor, nu am răbdare, iert cu greu... lista poate continua şi poate fi a oricui, cu eventuale adăugiri sau rectificări. Nu excelez cu nimic la acest capitol. Şi totuşi am o vină de care vreau să mă achit. Abia în seara asta mi-am făcut curaj să o accept. În fond de curaj e nevoie pentru a sta faţă în faţă cu propriile tare...
Am mers ca în fiecare vineri seara la mall, la film, cu părinţii mei. De obicei ajungem la un consens şi vedem o comedie sau desene animate după ce eu am renunţat la horror şi mama la filmul romantic. În seara asta am căzut uşor de acord; Victor Rebengiuc ne-a împăcat pe toţi trei. Ştiam încă de când am cumpărat floricele şi Cola că „Medalia de onoare” nu mă va lăsa indiferent. Dacă la teatru merg în dublă calitate de martor inocent şi critic, la film am rareori ocazia să mă emoţionez sincer şi totodată analitic. Fie mă bucur de poveste, fie anticipez scenariul, văd structuri, observ sărituri peste ax şi greşeli de racord. De data asta însă, tot Victor Rebengiuc a împăcat şi cârcotaşul, şi spectatorul dornic de un film bun. La fel ca şi experienţa vizionării filmului, şi ceea ce scriu acum amestecă cele două calităţi pe care mi le asum. Nu vreau să fiu obiectiv pentru că scriu mai întâi din suflet, dar nici prea patetic nu îmi permit să devin pentru că totuşi am instrumentele reci ale criticului.
Personajul Ion I. Ion – anonim pentru societate şi erou al propriului destin – e fascinant prin banalitate şi cuceritor prin originalitate. Dacă stau să mă gândesc mai serios, întreaga mea disertaţie legată de acest film se rezumă la un singur cuvânt: antiteză. Sau poate dualitate. Ne-am obişnuit să dăm verdicte şi să ne rezumăm concluzia la mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut. Între aceste extreme încap nuanţe şi fineţuri care de fapt ne definesc gustul estetic. Aşadar, între dramatic şi comic stă un personaj pozitiv şi negativ care e pus într-o situaţie banală şi ieşită din comun şi care acţionează bine şi rău. Poate părea o afirmaţie haotică. Şi îmi accept indecizia cu aceeaşi lejeritate cu care accept absurdul vieţii cotidiene. Atunci când nu eşti pus în situaţia de a analiza un act artistic, ci o poveste de viaţă nu mai e la fel de simplu să îţi dai cu părerea. Şi filmul lui Călin Peter Netzer nu e o operă în sine, ci o felie verosimilă de realitate probabilă. Dacă aş spune despre acest film că e o ficţiune automat aş recunoaşte ca fiind fictivă lumea în care trăiesc zi de zi. În România anului 2010, la fel de posibil şi în cea din 1995, greşeala unui funcţionar al statului poate hotărî cu seninătate dacă un om trăieşte sau nu o dramă. Acum, ca oricând, părinţii îşi iubesc până la sufocare copiii şi la bătrâneţe nu acceptă că aceştia pot decide şi singuri. Aici şi aiurea, un om odată umilit nu mai are nimic de pierdut şi poate acţiona hilar. Fapte. Din acest motiv am ales să vorbesc despre film sub semnul dualităţii. Nici despre viaţă nu pot vorbi altfel.
Despre un lucru însă sunt sigur: interpretarea lui Victor Rebengiuc. Cum ştiu că nu apreciază laudele gratuite, mi-am făcut un obicei din a-l lăuda cu argumente. A fost o reală bucurie pentru mine să fiu surprins de o faţetă pe care nu o cunoşteam până acum. Ion I. Ion îi seamănă vag lui Moromete abandonat de fiii săi şi împarte umilinţa cu Niki Ardelean, dar privirea şi expresia îi aparţin numai şi numai lui. Acest personaj completează tripleta maturităţii cinematografice a lui Victor Rebengiuc tocmai prin originalitate. E un om simplu confruntat cu probleme care îl depăşesc. Greşeşte, chiar grav, dar îşi răscumpără vina ca un veritabil Raskolnikov pedepsit de soartă. În spatele pensionarului cuminte, uşor ludic şi abulic se ascunde drama unui om care are conştiinţa greşelii comise din dragoste pentru fiul său. Pe tot parcursul filmului, indiferent de situaţia în care se află, pe dedesubtul replicilor şi al relaţiilor curge această vină imensă plătită continuu. În greşeala din trecut e cheia prezentului; încercând să se elibereze, se agaţă de prima şansă cu adevărat importantă: o farsă. Revenind la dualitatea despre care vorbeam, şi Victor Rebengiuc este ambivalent în interpretarea sa. Gradat schimbă masca demnităţii cu cea a umilinţei şi a ridicolului şi se ascunde în spatele celor 15 grame de metal placat cu aur: medalia sa. Se transformă din ce în ce mai alert şi omul de bună credinţă (ştia că nu a săvârşit fapte eroice şi nu există motive să primească medalia) devine pe rând detectiv (investighează trecutul său militar), artist (pornind de la un fapt real creează evenimente fictive), erou (e invitat la Cotroceni de însuşi Preşedintele ţării), pentru ca la final să decadă la gradul de infractor (refuză să înapoieze medalia). Ion I. Ion nu e un personaj trist şi apatic pe care să-l compătimeşti 100 de minute pentru cu Victor Rebengiuc nu-i dă voie să fie aşa. Filmul nu e o dramă apăsătore; am râs cu poftă şi nu o dată. Dar râsul a fost întrerupt brusc de nelinişte şi vină; aşa e în viaţă – trăim contrastant şi poate tocmai de aceea merită să trăim.
...Am intrat în sala de cinematograf fără să mă gândesc la asta. Am vizionat un film şi la ieşire ştiam că greşesc. Chiar dacă nu pot să îi înţeleg de fiecare dată, chiar dacă circumstanţele atenuante sunt de partea mea, greşesc faţă de bunicii mei. Victor Rebengiuc m-a împăcatcu patru oameni cărora nicodată nu le-am cerut iertare. Mulţumesc!
Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu