Prospero c'est lui

Se iau 4 actori, un regizor, un scenograf, se alege un text plin de istorie şi de prejudecăţi, apoi un spaţiu cu nume ingrat de Casă de cultură, se mixează bine în 36 de repetiţii şi se serveşte în 10 metri pătraţi de scenă, fierbinte, într-o oră şi jumătate. Gata. Restul e magie. Poftiţi la teatru.

În variantă lungă şi mai puţin culinară, povestea sună cam aşa: Titlu – “Furtuna” sau cum se poate face artă şi într-un colţ de cameră. Legenda: citeşte “spectacolul lor”, adică diretor de scenă + scenograf + actori, cu tot cu semnul egal. Nota bene: dacă privim prin okeanul onestităţii, ar trebui scris câte un articol pentru fiecare om în parte; dacă privim prin Photoshop ni se dă eroare şi rubrica îngheaţă la hotarele spaţiului tipografic. Aşa că se va recurge la un mic truc.

“Furtuna” lui V.I. Frunză

Dacă şopteşti la urechea unui om de teatru, mic sau mare, sintagma “testamentul lui Shakespeare” vei observa câteva modificări pe chipul său. Pupila se dilată uşor, faţa se lungeşte, murmură un “hmm...” sau un “da...”, probabil de la tonele de volume scrise pe marginea subiectului şi e gata de pus pe gânduri. Dacă mai adaugi: magie de cameră, spaţiu unic, text tăiat şi 4 actori jucând 15 personaje – va fugi. Ori să vadă spectacolul, ori de tot. În cel mai bun caz, va rosti în barbă grav, precum Prospero – varianta clasică - “ trebuie să fii un fel de Frunză ca să-ţi permiţi un asemenea joc”.

Jocul începe ca un concert de cameră, creşte ca o simfonie şi se încheie cu o arie-monolog, în mişcarea degetelor care ating peretele unde întrerupătorul invizibil ne aduce în lumea concretă, suspendaţi totuşi încă puţin în clipa de întuneric impregnat de magie. Mie mi s-a părut că în acest joc regăsesc tumultul din “Tom Paine”, gravitatea din “Gheto” şi ludicitatea din “Satyricon”. Dar asta-i altă poveste...

Povestea “Furtunei” lui Frunză începe într-o cameră-colibă-locuinţă provizorie-refugiu unde un domn într-o mantie preţioasă, neagră dirijează, ridicol, imaginea unui naufragiu proiectată pe un colţ de perete, după o perdea ieftină. Perdeaua aceea va fi rochia Mirandei când, îndrăgostită, se va fi descoperit femeie şi va improviza o haină. Imaginea proiectată o vom regăsi la final, în gros-planurile celor care au naufragiat o oră în magie. Între aceste două coperte se întinde un spectacol. Adică o lume în care arta, volatilitatea, cuvântul şi gestul care devin energie sunt posibile. Aici, la tine acasă, unde poţi fi duce, unde cotidianul se transformă în mister şi de unde poţi conduce universul. Prospero nu e un Magus care pluteşte, iar Insula e un spaţiu în care bâjbâie lumina becurilor chioare când nu sunt “alimentate” de generatorul improvizat. Becuri care se bâţâie indecent şi rece, neutru, atunci când vraja se destramă. Lumină de bec, lumină dintr-un tomberon în care arde ceva, lumină de pe hol, lumină de chibrit la flacăra căreia se petrec mistere. Cartoanele ascund animale fantastice sub conturul de fosfor şi tot noaptea, la final, Ariel îşi primeşte sufletul înapoi, impregnat pe o pânză dăruită ritualic, împachetată ca un drapel.

Ca într-un joc bine dirijat spaţiul unic se multiplică, personajele se dublează, se triplează, intră Ariel şi ies Caliban, fiecare mai multe feţe ale unor chipuri. Magia e posibilă şi într-o cămăruţă dacă o mână meşteşugită transformă concretul în iluzie. Poveştile de pe insulă cresc, se împletesc, se adună. Pe scenă vedem stop-cadre sau secvenţe dintr-un film care se întinde şi dincolo de uşa beteagă a Casei de cultură, şi în foyer. Odată acceptate regulile direcţiei de scenă, vei umple punctele de suspensie cu vorbe şi imagini, spaţiile nevăzute cu acţiune. Din planiglobul desfăşurat pe scenă, fiecare îşi alege insula sa: încurcăturile, comedia, duioşia lirică, ordinea răsturnată a lumii de azi, trădarea, valorile întoarse. Eu, una, poposesc şi acum în locul în care mâna încărcată de inele apăsa coperta albastră a unei cărţi groase, monologul era rostit ca o invocaţie şi mirosea a hârtie arsă. Şi fură-i cărţile, îndeamnă Caliban, arde-le, fără ele e la fel de prost ca mine. Dar Enciclopedia dello spettacolo rămâne intactă.

“Furtuna” Adrianei Grand

Furtună într-un pahar cu apă, aşa cum singură mărturiseşte. În foyer, câteva costume şi un cufăr încropesc un spaţiu-expoziţie, preambul al spectacolului. Nu bănuieşti că acele obiecte vor fi folosite şi astfel scena se întinde dincolo de privirea de aici. În sală, într-un colţ, în faţa publicului, stau adunate un “generator de curent” – o instalaţie alcătuită din te miri ce obiecte găsite -, o masă, cutii, un radio vechi, fără mecanism, din care se va auzi, pârâit, “Una furtiva lagrima” a lui Donizetti, un fel de geamlâc acoperit cu o perdea, totul pe un covor de cartoane. O casă de păpuşi dintr-un cufăr deschis şi un cuier în care spânzură o haină scumpă protejată de un plastic transparent aduc istoria personajelor pe scenă: trecutul lui Prospero şi al Mirandei e pus la păstrare, neatins, aşteptând să fie reînviat după Furtună. Un mănunchi de cabluri care atârnă, fire încolăcite pe ştăngi desăvârşesc senzaţie de locuinţă improvizată, de spaţiu de trecere. Aici vor apărea însă costume minuţios cusute ale căror detalii preţioase vor sugera o anume cheie de lectură. Cartoane şi butoni cu nestemate, un tomberon şi broderie aplicată - laolaltă  fac dintr-un spaţiu să devină loc teatral.

“Furtuna” actorilor

4 instrumentişti, 15 instrumente – o orchestră. Toţi completându-se, fiecare susţinând solo-ul celuilalt. George Costin îl aduce pe Prospero aici, acum, lângă tine. Vocea sa nu e tunătoare, statura nu vrea să domine de pe coturni invizibili. Uşor ridicol şi parcă nu, Prospero e un fost “cineva” care îi spune poveşti Mirandei despre vremurile de aur. Şi totuşi ceva se întâmplă, puterea se compune încet, din cioburi de oglindă spartă în ceilalţi. La final, prin cele 2 monoloduri, Prospero apare în deplina splendoare a personajului, iar actorul în plinătatea artei sale.

Ioana Barbu are, în construcţia Mirandei, ceva din arta dantelăriilor lui Vermeer: inocenţa nu e “jucată”, e credibilă, fecioara îndrăgostită e duioasă şi ascunde o forţă pe care actriţa ştie cum s-o insinueze. Ariel-ul ei poznaş, mercurian îl completează pe cel al lui Sorin Miron – uşor plictisit şi resemnat, sătul că nu se mai termină odată toată comédia. Pe Caliban actorul îl dislocă din zona “clasică”, îl scutură de praf şi îi dăruieşte o monstruozitate dublu rafinată prin umor. Instinctiul e tradus de Sorin Miron prin meschinărie şi laşitate, ura e înăbuşită în prostie şi răzbunarea în trădare. Caliban primeşte haina păcatelor lumii civilizate, roasă e mediocritate, tembelizată de aburii drogului. Râzi, ţi-e milă şi ţi-e teamă de această creatură stranie care seamănă atât de bine cu semenii tăi.

Alexandru Ion găseşte câte un “ce” definitoriu pentru fiecare personaj, fără a-l limita însă la atât. Ferdinand e odrasla răsfăţată dar şi îndrăgostitul gata să preia caznele lui Caliban de dragul iubitei; Alonso e ducele apăsat de vină şi ani, naufragiat fragil fără soluţie; Trinculo e şmecherul e curtea veche sau nouă care face cuplu cu un alt băiat de bani gata (George Costin).

4 actori care, completându-se precum piesele de puzzle, alcătuiesc un chip ieşit din canavaua direcţiei de scenă încadrată de rama scenografiei. Dacă stai aproape o să vezi plămada din care sunt făcuţi artiştii. Dacă te depărtezi puţin o să-ţi dai seama că e Prospero şi că acest Prospero c’est lui. Fiecare dintre ei.

                                                    Aristotel

Foto Adriana Grand