Îmi plăcea Radu Afrim. Am în minte cel puţin trei spectacole pe care le-aş revedea. Îmi plăcea chiar şi atunci când o lua razna pentru că avea umor şi îl vedeam căutând o direcţie, deloc superficială, în ciuda elementului şocant de care se folosea pentru a stăpâni peste piaţa gusturilor indecise. Îmi plăcea pentru că se adresa tinerilor, programatic, tuturor celor care vin cu o cultură cinematografică, fotografică, internaută diferită de cea a părinţilor. Îmi plăcea Radu Afrim pentru că pe acolo pe unde trecea, cu bune şi rele, fie teatru bucureştean ori din provincie, instituia o divizie puternică de actori susţinători şi de spectatori fani.
Acum îmi displace că folosesc imperfectul care aşează lucrurile într-un timp al poveştii. N-am ce face, odată ce şocantul a devenit regulă, avangarda s-a uzat, iar stilul e manieră. A fi prolific e minunat, dar se pare că şi în cazul lui Afrim fenomenul prezintă reacţii adverse. Dovada stă într-unul dintre spectacolele montate la Timişoara şi selecţionate, n-am înţeles prea bine de ce, în festivalul teatrului de operetă “Viaţa e frumoasă”. Dar acest fapt nu-i un mare neajuns. Oricum nu mă aşteptam să văd o producţie înscrisă cuminte în direcţia festivalului, dar nici să am un atât de puternic sentiment de deja vu, timp de două ore şi jumătate. Unii ar pune asta pe seama genialităţii regizorului care, nu-i aşa, te face să te regăseşti în universul imaginat. Eu însă cred că “Piaţa Roosevelt” este un exemplu de autocitare cu mijloace mai mult sau mai puţin rafinate. Spectacolul se vrea o construcţie brechtiană a unei lumi care seamănă izbitor cu Barcelonetta lui Almodovar. Nu are însă nici coerenţa de a povesti a regizorului spaniol, nici umorul dramaturgului german, chiar dacă pe alocuri se frizează chinuit absurdul (lui Ionescu, natural!).
Întâi de toate, textul, pe care Afrim vrea să-l umple cu multă imaginaţie, constituie un eşafodaj cam firav. “Piaţa Roosevelt” e un loc “urât şi strâmb” unde vieţuiesc, fiecare cu dramele sale, travestiţi, prostituate, poliţişti de cartier şi slujbaşi mărunţi. Aici se intersectează istorii tragi-comice, destine neîmplinite, vise sfâşiate. Sună cunoscut, nu? Parcă aţi mai văzut filmul ăsta undeva. Şi parcă aţi mai citit cuvintele din caietul-program care descriu cum a luat naştere piesa. Adică experienţa pe care autoarea a avut-o în această piaţă din Sao Paolo unde, întâmplător, a locuit o vreme. A locuit, a observat şi s-a hotărât să împartă şi altora din feliile de realitate frustă şi colorată gustate acolo. Or nu mai este nici cool, nici trendy tipul acesta de literatură, în care nu mai contează ce scrii, ci situaţiie existenţiale care ţi-au declanşat scrisul.
Relaţia lui Radu Afrim cu astfel de texte se bazează pe reconstrucţie, iar reţeta sa e fără greş. Şi de această dată el împlineşte crochiul lumii decrise în piesă prin detalii care compun o atmosferă aflată la graniţa dintre real şi ireal. Anumite expresii sau pasaje de text devin leit-motiv pentru a caracteriza personajele şi câteva semne distinctive de costum sau un gest sunt stoarse pâna la epuizare pentru a şoca. Vezi “masca” femeii-Bingo – o bilă imensă albă ori obiceiul târfei contorsioniste de a bea cu picioarele. Scena împărţită în două sau trei planuri permite ataşarea unor acţiuni secundare sau acţiuni-comentariu celei principale, vizibile de cele mai mute ori simultan. Song-urile cântate la microfon, dansurile, ca şi prezenţa “civilă” a actorilor pe scenă chiar şi atunci când nu joacă fac parte din arsenalul tehnicilor de distanţare brechtiene atât de bine însuşite şi permanent folosite de regizor. Ca de fiecare dată, Afrim mizează pe decor, costume (excelente creaţiile Iulianei Vîlsan şi ale Velicăi Panduru) şi pe efectul muzicii de bună calitate cântată live, ori de atmosferă (leit-motivele), ori cu rol de comentariu.
Toate acestea, împreună cu deja cunoscutele momente-recital ale actorilor, l-au făcut pe regizor să cedeze în faţa admiraţiei propriului stil. În asemenea măsură încât spectacolul are lungimi nepermis de dese chiar şi pentru fanii, spectatori sau cronicari, care iubesc necondiţionat semnătura lui Afrim. Cu siguranţă ei vor fi uitat deja acest mic amănunt, vrăjiţi de personalitatea artistului care are ştiinţa de a-şi vinde fiecare producţie drept un eveniment.
Radu Afrim e “pe val”, aşa cum singur mi-o mărturisea mai demult. Epoca sa încă viază. Ar fi păcat să se înece în propriile valuri, stârnite consecvent şi cu atâta trudă. Eu nu ştiu de ce mai sper totuşi să se liniştească apele şi să fie ca la început, când fiecare spectacol era o provocare artistică, nu o comandă sau o oglindire narcisistă în sine. Când fiece proiect reprezenta un pariu care era semnul unui credo, aşa încât conta mai puţin dacă este pierdut sau câştigat. Când publicul, şocat sau vrăjit, înjura sau aplauda. Acum bumerangul face calea întoarsă, publicul l-a supus pe regizorul care, dacă nu are puterea să înlăture mirajul gloriei, spectacolele sale vor deveni cel mult exponate dintr-un muzeu prăfuit.
Aristotel
Foto Radu Afrim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu