To see – SAW – seen. Pe vremea când memoram în şcoala generală lista de verbe neregulate pentru ora de engleză nu găseam nicio logică în secvenţele de câte trei cuvinte pe care mă vedeam nevoită să le reţin mecanic; poate doar o amuzantă asemănare cu tonalitatea limbilor asiatice. Când vine vorba, însă, de fazele prin care trece spectatorul seriei SAW, tradusă destul de just „Puzzle mortal”, declinările verbului „a vedea” sunt direct proporţionale cu entuziasmul.
SAW I apărut în 2004 a fost, fie că ne place sau nu, un breakthrough. Suspans, violenţă, adrenalină, sânge, dramatism, toate în cantităţi bine dozate, adunate într-o poveste care dincolo de faţa comercială denota multă inteligenţă. Dacă ai gust pentru genul horror/thriller/psiho e imposibil să nu aştepţi cu nerăbdare următorul SAW. Vezi apoi şi SAW II şi primeşti noi piese pe care să le adaugi puzzleului care începe să prindă formă; jocurile sunt mai complexe, personajele prind contur, intriga te ţine cu sufletul la gură, răsturnarea de situaţie din final aproape că nu poate fi anticipată şi, din nou, povestea e condusă cu mare abilitate astfel încât ne satisface nu doar sadismul ci şi orgoliul de intelectuali.
Odată cu SAW III eşti fan declarat. Eşti prins în capcana lui John Kramer (Jigsaw). Începi să suferi de sindromul Stockholm şi la final nu-ţi vine să crezi că mentorul şi discipolul loial îşi găsesc sfârşitul iar tu, sedus şi abandonat, nu poţi decât spera la un miracol. Resurecţia are loc; cel mai bun film din serie e lansat şi nu dezamăgeşte. Ai în sfârşit răspunsurile pe care le aşteptai. Cu SAW IV s-a atins punctul terminus al seriei. După apogeu nu putea urma altceva decât o scurtă perioadă numită „platou” în istorie – Saw V, apoi declinul spectaculos: SAW VI şi VII.
Pentru ca prăbuşirea să fie răsunătoare, de cel mai recent film am avut parte în 3D. La cinema puştanii de liceu veniţi cu prietena abia aşteptau să sară din ecran mâini şi picioare sfârtecate, să ne plouă cu sânge ca să îşi poată proteja înspăimântatele partenre ca veritabli cavaleri. Dezamăgire totală şi la acest capitol: fetele cel mult au chicotit şi s-au lăsat cu indulgenţă tremurate de un fior scurt, iar ei, cunoscătorii, având experienţa primelor 6 SAW-uri, au continuat cu sânge rece să mănânce batonul de ciocolată şi să soarbă zgomotos din paharul de carton exact când personajul şi înfigea două harpoane în piept. Cam la aşa ceva s-a ajuns. Mutilări gratuite, o intrigă poliţistă cu ceva iz psihologic, (d)efecte speciale şi o poveste terminată demult, ţinută în viaţă artificial.
Odată ce am aderat la trendul SAW nu mă pot dezice de el; sunt fan SAW. Dar un fan resemnat. Dacă nu ar fi dat dependenţă nu aş mai fi dat banii pe bilet la ultimele două filme din serie. Din păcate însă, aşa şchiop cum a devenit, conceptul diamantin iniţial e un drog. După ce trece dezamăgirea e inevitabil să nu te întrebi: „Ce urmează?” „Oare va exista SAW VIII?” Şi apoi: „Sper că da.”, „Trebuie să văd ce urmează!”. E în acelaşi timp dorinţa de reabilitare şi nevoia de alte şi alte volute ale poveştii. Jigsaw din tine e miniatura celui original – nu piere ca spirit, chiar dacă personajul e mort de acum 4 filme. În fond odată ce ţi-a gâdilat inteligenţa şi te-a câştigat de spectator, acum e foarte simplu să îţi dea doar amblajul vizual şi prima piesă din puzzle pentru că de rest nu mai ai nevoie; tu eşti Jigsaw. După ce ai avut statornicia de a vedea 7 filme e ca şi cum eşti unul din supravieţuitori. Ai jucat deja jocul.
„Hello cititorule! I want to play a game. Since now you have enjoyed watching movies. I dare you to become part of one. See SAW if you haven’t seen it yet. Like it or hate it; make your choice.”
Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu