Formează caractere, instruieşte, disciplinează, învaţă, te pregăteşte pentru viaţă…şcoala. Primii prieteni, primele semne de independenţă, prima nota de 10, prima iubire, prima deziluzie, aici îşi au locul mai toate începuturile. Câte bănci scrijelite, câte table şterse, cât praf de cretă, câte pauze şi câte chiuluri… nostalgie, emoţie şi o lacrimă caldă în colţul ochiului. Duioşie, un zâmbet şi imaginea doamnei învăţătoare. Respect, un surâs şi vocea primei diriginte. Adolescenţa, un gând bun şi curtea liceului. 12 ani de şcoală şi câte şi mai câte întâmplări.
Cam aşa ar putea arăta o amintire dintr-un oracol (încheiată inevitabil cu „Bate vântul liniştit, amintirea s-a sfârşit”) scrisă acum 10, 20 sau 5 ani. E adevărat, puţin probabil ca generaţiile recente să mai aibă în posesie asemenea relicve, dar nu neverosimil. Acceptăm, deci, şi posibilitatea unor însemnări datate 2005, pentru că eu unul cunosc cel puţin două persoane suficient de sensibile şi romantice care au iniţiat un caiet cartonat şi viu colorat pe care îl înmânau emoţionate colegilor: „ştiu că nu se mai poartă, dar aş vrea să îmi scrii ceva, aşa la despărţire. Când o să am părul alb o să îmi amintesc cu plăcere de cei patru ani petrecuţi împreună.”
Ieri am făcut cunoştinţă cu urmaşii generaţiei mele. Epigonii! Inşii aceia datorită cărora suntem regretaţi de foştii profesori; aceiaşi profesori care oră de oră aveau să ne reproşeze câte ceva şi care acum nu contenesc cu aprecierile şi părerile de rău că nu le mai suntem elevi. Iniţial am crezut că sunt laude de circumstanţă. Fals. Atât de majore sunt diferenţele între colegii mei şi exemplarele întâlnite, încât nu greşesc numindu-le mutaţii. Serbarea de Crăciun a şcolii (evenimentul care mi-a mijlocit revelaţia) şi-a schimbat programul; „O, ce veste minunată!” în interpretarea clasei a V-a B a fost înlocuită de „High way to hell”, un cover al formaţiei clasei a XII-a H, „Iarna pe uliţă” a ieşit cu totul şi în schimb au dansat pe „Gypsy” fetele de la a IX-a F, corul condus de profesorul de religie a rămas cu 3 colinde, imediat după proiecţia cu „Last Christmas” – varianta Crazzy frog, downloadată de pe youtube de doi băieţi inimoşi de la mate-info şi la final, sceneta „Darul magilor” (în care am jucat şi eu Irod când eram într-a zecea) a fost schimbată în ultimul moment cu un fragment din „Coşmar înainte de Crăciun”, costumele fiind sponsorizate de mama domnişoarei din rolul principal. Până la program, am uitat să menţionez că desfăşurarea de forţe nu a mai avut loc în holul strâmt al şcolii, ci pe scena teatrului, într-o sală de 300 de locuri umplută până la refuz. Evident că şi publicul s-a schimbat; în locul profesorilor pensionari care erau invitaţi an de an să asculte colinde, au apărut găştile „artiştilor” – un soi de galerii, fani în extaz, nu ştiu exact cum să îi numesc pe spectatori. Cu fiecare apariţie a prezentatoarei (Cecilia de la 12 J, uman-bilingv) pornea un cor cam dezacordat de fluierături, Oooooo-uri şi Uhhuuu-uri. Posibil datorită ţinutei: bustieră roşie cu garnitură de blăniţă albă, fustiţă albă cu ciorapi roşii de plasă, pantofi cu toc cui de 10, iar pe cap o căciuliţă simpatică de crăciuniţă. Aşa succes nu au mai avut decât fetele care au dansat pe Shakira. Băieţii cu chitările veniseră cu tovarăşii lor; uşor de recunoscut după gecile de piele roase în coate, bocanci, pentagramele de la gât şi Iron Maden de pe tricou. Corul nu prea a fost băgat în seamă că doar are acelaşi repertoriu în fiecare an, proful de religie nu prea e cool – are barbă, umblă numai la costum şi nu are glume în program, am impresia că e şi popă ceva – şi fetele care cântă aveau fuste negre lungi şi helănci albe şi le mai ştie şi toată şcoală de tocilare şi olimpice (locul I pe ţară la religie, locul III la naţionala de română şi restul pe la istorie şi la un cenaclu, ceva). Era să uit! Cel mai şi cel mai tare s-a strigat la scenetă. Şi aplaudacii fetelor şi rockerii, ce să mai… sala în general a căzut în delir la sărutul de final când Jack (Mario de la ştiinţe sociale) a pupat-o pe Sally (Maya de la IX F care a fost şi la dans). Ce „Pe aripile vântului”, ce „Titanic”, ce atâta poezie? Că unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. „Basic instinct” şi „Desperado”. Sharon Stone şi Banderas în vremurile lor de glorie, aşa de naturali şi talentaţi copiii ăştia! În ovaţiile prelungite a căzut cortina şi uşor, uşor s-au stins şi reflectoarele, s-a evacuat şi sala, „artiştii” obosiţi au făcut poze cu colegii-fani, vedetele au dat şi autografe, am văzut eu. Gata serbarea.
Bine că odată cu noi s-a dus moda cu oracolele că nu vreau să ştiu ce ar fi scris elevii pe care am avut eu (ne)norocul să-i văd dându-se în spectacol ieri seară. Imaginaţia nu mă ţine mai mult de „Blug tăiat & cap strivit amintirea s-a uşchit” sau „I-pod roz şi I-phone 4, t pup-ă vedeta d teatru” – asta Maya ar fi scris-o ca autograf precis că am văzut-o când îşi făcea poze cu I-phoneul în culise, la ţigară.
Ce şcoală, ce nostalgie, ce emoţie…? Fiţe, gadgeturi, So-To.
Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu