Doar anticipam un titlu de presă. Deocamdată nu avem decât un eveniment repertorial, dar dacă Uniunea va respecta vechi şi sănătoase criterii, deseori uitate, va ploua cu premii. Pardon, va fi o avalanşă peste “Avalanşa” lui Afrim, o asurzitoare rostogolire de lauri. Întâi de toate, pentru că avem de-a face cu un spectacol bun; apoi, pentru că, în sfârşit, Naţionalul are o producţie de ieşit în lume, n-a mai împuşcat demult vreo 4, 5 trofee la rând şi asta cu ajutorul celui mai cool regizor în vogă. Deşteaptă mutare în (sper eu!) strategia dezmorţirii “primei scene”, în încercarea de a mai da jos păienjenişul de prin muzeu.
Acum despre spectacol. De această dată, regizorul optează pentru un text contemporan de calitate, care depăşeşte graniţele modei. Nu-i contest lui Radu Afrim gustul, nici aplecarea spre dramaturgia actuală, cu atât mai puţin dorinţa de a fi conectat cu lumea artistică internaţională. Numai că a încerca să cuprinzi puzderia şi să surprinzi trendul nu înseamnă întotdeauna că ai pescuit valoarea. În cazul de faţă însă lucrurile stau diferit. Povestea scriitorului turc Tuncer Cücenoğlu, fără a neglija culorile aspre ale basmului din munţii Anatoliei, transcede spaţiul. “Avalanşa” e un stop-cadru al unei lumi izolate, care pulsează sub zăpezi imense, nesfârşite. O comunitate care trăieşte după calendarul avalanşelor; timp de 3 luni pe an totul încremeneşte, oamenii abia şoptesc, abia se mişcă, abia respiră. Blestemul hibernării obligatorii face ca legile locului să se înăsprească până la absurd, iar poveştile pedepselor să se prelungească ameninţător, în generaţii. Tinerii îşi programează noaptea nunţii, femeile trebuie să nască doar după ce pericolul a trecut, bătrânii îngheaţă într-un singur loc, lumea păşeşte cu grijă măsurând stratul de apă din jgheaburi, neîndrăznind nici să gândească diferit de normele impuse de demult. Opresiunea e acceptată ca pe un dat al naturii, orice eroare e înăbuşită imediat de spaima consecinţelor. Aici, odată, o femeie a îndrăznit să rămână însărcinată mai devreme şi a fost îngropată de vie, în timpul durerilor facerii; aici, odată, un om a vrut să urle aşa, pur şi simplu, asurzit de atâta tăcere şi a fost nimicit; aici, acum, o tânără soţie e gata să nască prematur şi până la urmă e depistată de familie, trădată şi judecată de autorităţi. Printr-un concurs de împrejurări pedeapsa întârzie o clipă, suficient ca ţipătul atât de temut să sfâşie văzduhul şi totuşi avalanşa să nu cadă. Se naşte primul copil dintr-o altă zodie.
Radu Afrim împreună cu scenograful Iuliana Vâlsan au ales ca povestea familiei din “Avalanşa” să se petreacă într-un spaţiu de basm straniu, de o frumuseţe uluitoare. O casă sub o copcă de gheaţă care aduce cu atmosfera din “Crăiasa zăpezii”, cu decorurile dintr-un film izbutit de pe Hallmark şi cu respiraţia Siberiei din romanul lui Makine, “Pe vremea fluviului Amour”.
Interiorul acestui spaţiu ca un glob de cristal e perfect antifonat, cu podele, cu uşi, cu paturi de vată, iar exteriorul poate invada în orice clipă lumea de aici. Totul e perfect transparent, perfect la vedere pentru că de lege nu trebuie să se ascundă nimeni. Intimitatea e aprobată, observată şi cuantificată, gesturile sunt analizate şi judecate în primul rând de familie, cuvintele oprite, frazele tăiate. Actorii poartă lavaliere, sunt microfoane în pereţi, orice şoaptă are ecou. Pe măsură ce pericolul creşte, Moaşa descoperă fărădelegea şi pedeapsa e iminentă, atmosfera de basm devine monstruoasă albul îngheaţă, e crud, asurzitor prin muţenie, orbitor de rece.
Regizorul potenţează bine strigătele şoptite, gesturile disperate, stranietatea acestei lumi înăbuşite şi construieşte o poveste percutantă despre opresiune, frică şi mimarea normalităţii. Cu excepţia câtorva momente, prea “afrimistice” pentru buna respiraţie a piesei, spectacolul funcţionează fără greş după mecanismul său interior. Finalul e minunat, extratextul de început inspirat construit, ca şi ideea de a popula universul de aici cu femei gravide în mod corect, multiplicând la nesfârşit dovada vie a lucrării aberaţiei. Prin toate acestea, precum şi prin ritmarea ultimei părţi, Afrim reuşeşte să stăpânească spaţiul, scenografia care tinde să copleşească, să înghită spectacolul în prima jumătate.
Actorii, supuşi regiei, nu evită să sclipească atunci când e loc şi atunci când pot. Mă refer în special la Marius Manole, în rolul Tânărului, în care regăsesc o veche şi minunată prospeţime, o vrme uitată, o bucurie a jocului dublată, acum, de experienţă. Rodica Ionescu (Gravida) are calitatea de a şti să joace şi vorbele, şi tăcerile cu aceeaşi credinţă, de a-şi lăsa inocenţa, nepervertită în ani, să lucreze şi intuiţia de a şti să se pună într-o lumină calmă, nestridentă. Ana Ciontea, în ciuda stranietăţii sale cuceritoare, mi s-a părut mult prea tehnică, raţionalizându-şi vizibil întreg parcursul scenic; dar probabil că după mai multe reprezentaţii lucrurile se vor mai aşeza... M-am bucurat s-o regăsesc pe Ilinca Tomoroveanu diferită de cum o ştiam, dar şi pe Constantin Cojocaru într-un personaj nuanţat grotesc, comic-tragic bizar - înduioşător comic, duios tragic. Cu toate că l-am mai văzut într-o ipostază asemănătoare şi în “joi.mega.joy”, şi în “Nebunia noastră cea de toate zilele” este cuceritor prin profunzimea stilului domniei-sale.
De aceea, mă întorc şi zic: 3 sau chiar 4 nominalizări la UNITER sunt sigure. Dă cineva mai mult?
Aristotel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu