Eşti fericit?

„Sunt fericit şi mă simt bine, sensul vieţii l-am descoperit...”
E weekend, oraşul e alb, e soare, nu e ger... e frumos. Şi ce să facem cu frumosul ăsta? Este frumos, da. Şi ce dacă? Oricum peste 2-3 zile o să fie numai noroaie pe jos şi în plus azi e ziua liberă când trebuie să facem cumpărături, să facem curăţenie, să gătim, să punem rufe la spălat, să le călcăm şi printre picături să ne certăm câte puţin cu soţul, cu copilul, cu mama, cu cea mai bună prietenă... în fine, cu cine se găseşte. În atâta stres şi agitaţie contra-cronometru e de ne-evitat un mic scandal casnic spontan. Trece şi el la fel cum trece şi timpul preţios. Şi gata ziua. Seara suntem prea obosiţi să mai mergem în vizita pe care o amânăm, oricum afară s-a lăsat iar frigul. Ne uităm din pat la televizor, făcând calcule şi planuri pentru săptămâna următoare, adormim cu lista de cumpărături în gând şi nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm în vis să sune alarma telefonului mobil.
Când ne mai bucurăm? Ce îl mai bucură pe homo-workaholicum? Poate cele două etaje şi mansarda vilei, dressingul ticsit, şemineul din living, şoferul proaspăt angajat sau I-padul nou-nouţ de care nu se desparte. Soţia şi copilul nu mai sunt o prioritate, acumulează bunuri materiale pe care nu are timp să le folosească şi la 40 de ani se descoperă bătrân şi epuizat. În câţiva ani trăieşte cât părinţii şi bunicii lui într-o viaţă. Le face în grabă pe toate, se plictiseşte repede, e ambiţios şi urcă treaptă după treaptă în ierarhia firmei pentru care lucrează, când se distrează o face în stil mare de parcă îşi trăieşte ultima zi şi... într-o zi se miră de ce e bolnav, cu o inimă şubredă, păr alb şi cearcăne. Vrea să fie cel mai bun, mereu are altceva de demonstrat, face parte din elită. Şi la ce i-a folosit? Încet-încet şi-a alienat prietenii pentru care niciodată nu a avut timp, familia a devenit un cuvânt uitat, părinţii sunt oamenii aceia pe care îi viziteză de sărbători, jobul i-a ţinut loc şi de mamă şi de tată, corporaţia a fost familia lui, iar colegul de birou cel mai bun prieten.
Pe homo-workaholicum nu am aflat ce îl bucură. Trebuie să îmi continui observaţia şi poate cu timpul (eu am mai mult timp decât el) o să pot formula şi o concluzie. În schimb ştiu exact ce ne bucură pe noi, ăştia care am făcut cumpărături şi mâncare toată ziua. E adevărat, nu ne-am bătut cu bulgări şi nu am băut vin fiert cu prietenii; nu ne-a mai rămas timp şi pentru asta... dar i-am sunat şi am pus la cale o săniuţă pentru săptămâna viitoare. Seara am uitat de toate supărările de peste zi şi am stat cu toţii la masă. Ne-am uitat cu toată familia la o comedie uşoară, am mâncat floricele, am râs... pe copii i-am învelit şi le-am lăsat lumina pe hol aprinsă... aţi înţeles, nu? După ce am pus ceasul să sune la 6:00 şi am pus capul pe pernă, eram fericiţi.
Şi când va fi iar weekend, şi oraşul alb, şi soare, şi nu va fi ger şi va fi iar frumos, noi, ăştia care ne bucuăm când punem capul pe pernă, vom fi învăţat să oprim timpul cu fericirile noastre de o clipă şi nimicurile care ne fac să zâmbim.
„Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează...”

Platon

Oracole, eleva-porno, amintiri şi satanişti

Formează caractere, instruieşte, disciplinează, învaţă, te pregăteşte pentru viaţă…şcoala. Primii prieteni, primele semne de independenţă, prima nota de 10, prima iubire, prima deziluzie, aici îşi au locul mai toate începuturile. Câte bănci scrijelite, câte table şterse, cât praf de cretă, câte pauze şi câte chiuluri… nostalgie, emoţie şi o lacrimă caldă în colţul ochiului. Duioşie, un zâmbet şi imaginea doamnei învăţătoare. Respect, un surâs şi vocea primei diriginte. Adolescenţa, un gând bun şi curtea liceului. 12 ani de şcoală şi câte şi mai câte întâmplări.

Cam aşa ar putea arăta o amintire dintr-un oracol (încheiată inevitabil cu „Bate vântul liniştit, amintirea s-a sfârşit”) scrisă acum 10, 20 sau 5 ani. E adevărat, puţin probabil ca generaţiile recente să mai aibă în posesie asemenea relicve, dar nu neverosimil. Acceptăm, deci, şi posibilitatea unor însemnări datate 2005, pentru că eu unul cunosc cel puţin două persoane suficient de sensibile şi romantice care au iniţiat un caiet cartonat şi viu colorat pe care îl înmânau emoţionate colegilor: „ştiu că nu se mai poartă, dar aş vrea să îmi scrii ceva, aşa la despărţire. Când o să am părul alb o să îmi amintesc cu plăcere de cei patru ani petrecuţi împreună.”

Ieri am făcut cunoştinţă cu urmaşii generaţiei mele. Epigonii! Inşii aceia datorită cărora suntem regretaţi de foştii profesori; aceiaşi profesori care oră de oră aveau să ne reproşeze câte ceva şi care acum nu contenesc cu aprecierile şi părerile de rău că nu le mai suntem elevi. Iniţial am crezut că sunt laude de circumstanţă. Fals. Atât de majore sunt diferenţele între colegii mei şi exemplarele întâlnite, încât nu greşesc numindu-le mutaţii. Serbarea de Crăciun a şcolii (evenimentul care mi-a mijlocit revelaţia) şi-a schimbat programul; „O, ce veste minunată!” în interpretarea clasei a V-a B a fost înlocuită de „High way to hell”, un cover al formaţiei clasei a XII-a H, „Iarna pe uliţă” a ieşit cu totul şi în schimb au dansat pe „Gypsy” fetele de la a IX-a F, corul condus de profesorul de religie a rămas cu 3 colinde, imediat după proiecţia cu „Last Christmas” – varianta Crazzy frog, downloadată de pe youtube de doi băieţi inimoşi de la  mate-info şi la final, sceneta „Darul magilor” (în care am jucat şi eu Irod când eram într-a zecea) a fost schimbată în ultimul moment cu un fragment din „Coşmar înainte de Crăciun”, costumele fiind sponsorizate de mama domnişoarei din rolul principal. Până la program, am uitat să menţionez că desfăşurarea de forţe nu a mai avut loc în holul strâmt al şcolii, ci pe scena teatrului, într-o sală de 300 de locuri umplută până la refuz. Evident că şi publicul s-a schimbat; în locul profesorilor pensionari care erau invitaţi an de an să asculte colinde, au apărut găştile „artiştilor” – un soi de galerii, fani în extaz, nu ştiu exact cum să îi numesc pe spectatori. Cu fiecare apariţie a prezentatoarei (Cecilia de la 12 J, uman-bilingv) pornea un cor cam dezacordat de fluierături, Oooooo-uri şi Uhhuuu-uri. Posibil datorită ţinutei: bustieră roşie cu garnitură de blăniţă albă, fustiţă albă cu ciorapi roşii de plasă, pantofi cu toc cui de 10, iar pe cap o căciuliţă simpatică de crăciuniţă. Aşa succes nu au mai avut decât fetele care au dansat pe Shakira. Băieţii cu chitările veniseră cu tovarăşii lor; uşor de recunoscut după gecile de piele roase în coate, bocanci, pentagramele de la gât şi Iron Maden de pe tricou. Corul nu prea a fost băgat în seamă că doar are acelaşi repertoriu în fiecare an, proful de religie nu prea e cool – are barbă, umblă numai la costum şi nu are glume în program, am impresia că e şi popă ceva – şi fetele care cântă aveau fuste negre lungi şi helănci albe şi le mai ştie şi toată şcoală de tocilare şi olimpice (locul I pe ţară la religie, locul III la naţionala de română şi restul pe la istorie şi la un cenaclu, ceva).  Era să uit! Cel mai şi cel mai tare s-a strigat la scenetă. Şi aplaudacii fetelor şi rockerii, ce să mai… sala în general a căzut în delir la sărutul de final când Jack (Mario de la ştiinţe sociale) a pupat-o pe Sally (Maya de la IX F care a fost şi la dans). Ce „Pe aripile vântului”, ce „Titanic”, ce atâta poezie? Că unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. „Basic instinct” şi „Desperado”. Sharon Stone şi Banderas în vremurile lor de glorie, aşa de naturali şi talentaţi copiii ăştia! În ovaţiile prelungite a căzut cortina şi uşor, uşor s-au stins şi reflectoarele, s-a evacuat şi sala, „artiştii” obosiţi au făcut poze cu colegii-fani, vedetele au dat şi autografe, am văzut eu. Gata serbarea.

Bine că odată cu noi s-a dus moda cu oracolele că nu vreau să ştiu ce ar fi scris elevii pe care am avut eu (ne)norocul să-i văd dându-se în spectacol ieri seară. Imaginaţia nu mă ţine mai mult de „Blug tăiat & cap strivit amintirea s-a uşchit” sau „I-pod roz şi I-phone 4, t pup-ă vedeta d teatru” – asta Maya ar fi scris-o ca autograf precis că am văzut-o când îşi făcea poze cu I-phoneul în culise, la ţigară.

Ce şcoală, ce nostalgie, ce emoţie…? Fiţe, gadgeturi, So-To.

Platon  

"Avalanşa" lui Afrim. TNB ia UNITER-ul

Doar anticipam un titlu de presă. Deocamdată nu avem decât un eveniment repertorial, dar dacă Uniunea va respecta vechi şi sănătoase criterii, deseori uitate, va ploua cu premii. Pardon, va fi o avalanşă peste “Avalanşa” lui Afrim, o asurzitoare rostogolire de lauri. Întâi de toate, pentru că avem de-a face cu un spectacol bun; apoi, pentru că, în sfârşit, Naţionalul are o producţie de ieşit în lume, n-a mai împuşcat demult vreo 4, 5 trofee la rând şi asta cu ajutorul celui mai cool regizor în vogă. Deşteaptă mutare în (sper eu!) strategia dezmorţirii “primei scene”, în încercarea de a mai da jos păienjenişul de prin muzeu.
Acum despre spectacol. De această dată, regizorul optează pentru un text contemporan de calitate, care depăşeşte graniţele modei. Nu-i contest lui Radu Afrim gustul, nici aplecarea spre dramaturgia actuală, cu atât mai puţin dorinţa de a fi conectat cu lumea artistică internaţională. Numai că a încerca să cuprinzi puzderia şi să surprinzi trendul nu înseamnă întotdeauna că ai pescuit valoarea. În cazul de faţă însă lucrurile stau diferit. Povestea scriitorului turc Tuncer Cücenoğlu, fără a neglija culorile aspre ale basmului din munţii Anatoliei, transcede spaţiul. “Avalanşa” e un stop-cadru al unei lumi izolate, care pulsează sub zăpezi imense, nesfârşite. O comunitate care trăieşte după calendarul avalanşelor; timp de 3 luni pe an totul încremeneşte, oamenii abia şoptesc, abia se mişcă, abia respiră. Blestemul hibernării obligatorii face ca legile locului să se înăsprească până la absurd, iar poveştile pedepselor să se prelungească ameninţător, în generaţii. Tinerii îşi programează noaptea nunţii, femeile trebuie să nască doar după ce pericolul a trecut, bătrânii îngheaţă într-un singur loc, lumea păşeşte cu grijă măsurând stratul de apă din jgheaburi, neîndrăznind nici să gândească diferit de normele impuse de demult. Opresiunea e acceptată ca pe un dat al naturii, orice eroare e înăbuşită imediat de spaima consecinţelor. Aici, odată, o femeie a îndrăznit să rămână însărcinată mai devreme şi a fost îngropată de vie, în timpul durerilor facerii; aici, odată, un om a vrut să urle aşa, pur şi simplu, asurzit de atâta tăcere şi a fost nimicit; aici, acum, o tânără soţie e gata să nască prematur şi până la urmă e depistată de familie, trădată şi judecată de autorităţi. Printr-un concurs de împrejurări pedeapsa întârzie o clipă, suficient ca ţipătul atât de temut să sfâşie văzduhul şi totuşi avalanşa să nu cadă. Se naşte primul copil dintr-o altă zodie.
Radu Afrim împreună cu scenograful Iuliana Vâlsan au ales ca povestea familiei din “Avalanşa” să se petreacă într-un spaţiu de basm straniu, de o frumuseţe uluitoare. O casă sub o copcă de gheaţă care aduce cu atmosfera din “Crăiasa zăpezii”, cu decorurile dintr-un film izbutit de pe Hallmark şi cu respiraţia Siberiei din romanul lui Makine, “Pe vremea fluviului Amour”.

Interiorul acestui spaţiu ca un glob de cristal e perfect antifonat, cu podele, cu uşi, cu paturi de vată, iar exteriorul poate invada în orice clipă lumea de aici. Totul e perfect transparent, perfect la vedere pentru că de lege nu trebuie să se ascundă nimeni. Intimitatea e aprobată, observată şi cuantificată, gesturile sunt analizate şi judecate în primul rând de familie, cuvintele oprite, frazele tăiate. Actorii poartă lavaliere, sunt microfoane în pereţi, orice şoaptă are ecou. Pe măsură ce pericolul creşte, Moaşa descoperă fărădelegea şi pedeapsa e iminentă, atmosfera de basm devine monstruoasă albul îngheaţă, e crud, asurzitor prin muţenie, orbitor de rece.
Regizorul potenţează bine strigătele şoptite, gesturile disperate, stranietatea acestei lumi înăbuşite şi construieşte o poveste percutantă despre opresiune, frică şi mimarea normalităţii. Cu excepţia câtorva momente, prea “afrimistice” pentru buna respiraţie a piesei, spectacolul funcţionează fără greş după mecanismul său interior. Finalul e minunat, extratextul de început inspirat construit, ca şi ideea de a popula universul de aici cu femei gravide în mod corect, multiplicând la nesfârşit dovada vie a lucrării aberaţiei. Prin toate acestea, precum şi prin ritmarea ultimei părţi, Afrim reuşeşte să stăpânească spaţiul, scenografia care tinde să copleşească, să înghită spectacolul în prima jumătate.
Actorii, supuşi regiei, nu evită să sclipească atunci când e loc şi atunci când pot. Mă refer în special la Marius Manole, în rolul Tânărului, în care regăsesc o veche şi minunată prospeţime, o vrme uitată, o bucurie a jocului dublată, acum, de experienţă. Rodica Ionescu (Gravida) are calitatea de a şti să joace şi vorbele, şi tăcerile cu aceeaşi credinţă, de a-şi lăsa inocenţa, nepervertită în ani, să lucreze şi intuiţia de a şti să se pună într-o lumină calmă, nestridentă. Ana Ciontea, în ciuda stranietăţii sale cuceritoare, mi s-a părut mult prea tehnică, raţionalizându-şi vizibil întreg parcursul scenic; dar probabil că după mai multe reprezentaţii lucrurile se vor mai aşeza... M-am bucurat s-o regăsesc pe Ilinca Tomoroveanu diferită de cum o ştiam, dar şi pe Constantin Cojocaru într-un personaj nuanţat grotesc, comic-tragic bizar - înduioşător comic, duios tragic. Cu toate că l-am mai văzut într-o ipostază asemănătoare şi în “joi.mega.joy”, şi în “Nebunia noastră cea de toate zilele” este cuceritor prin profunzimea stilului domniei-sale.
De aceea, mă întorc şi zic: 3 sau chiar 4 nominalizări la UNITER sunt sigure. Dă cineva mai mult?

Aristotel

Febra porcului – boală sezonieră cu manifestare la raion.

Ruladă de curcan cu ciuperci, caltaboş, sarmale, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi ca atmosfera să fie completă se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt.

Ce ne facem, însă, când e an de criză? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Spun asta pentru că încă de acum o săptămână am privit ca hipnotizat imaginea unor hypermarketuri hyperaglomerate pe ale căror rafturi zac jucării, bomboane şi ornamente de pom, dar în care nu mai găseşti urmă de lebăr sau cârnaţi de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti în parcare să prinzi un cărucior liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat în Carrefour, Metro, Kauffland şi Real.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri de peste ocean, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri… în fine, fiţe din astea americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritic încât sărbătoarea e momentul când în sfârşit avem motiv să ne ghiftuim şi să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luam la masă, ci la volan, prânzul de la Mc’Donalds sau Spring time şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm cu comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la meci/ Dan Capatos.

Exagerez şi o fac intenţionat. Generalizez şi asta vreau. Indignează-te! Vreau să fiu contrazis. Dar nu cu afirmaţii gratuite… sunt gata să mi se dea peste nas cu fapte; vreau să văd oameni care se bucură de bradul şi luminile din centrul oraşului, vreau să îmi sune colindătorii la uşă, vreau să aud copiii în autobuz vorbind despre Naşterea lui Iisus şi vreau să fie oameni la slujba de Crăciun.

Vă urez, după caz, Crăciun fericit!/ Poftă bună!      

Platon

Un serial „În derivă”

1. O săptămână „În derivă”... să mai urmăresc oare şi restul episoadelor? Mă tot întreb aşa... în derivă.

Mi-am zis „O carte nu trebuie judecată după copertă”, „Cine râde la urmă râde mai bine”, „Cu răbdarea treci şi marea”... şi cu alte astfel de ziceri ar trebui să umplu o pagină pe care să o dedic primului serial HBO produs în România, pentru că el însuşi este un sumum de clişee şi stereptopuri. De la poveste, la limbaj, la personaje, la decor, totul pare fabricat după reţetă, corect, sec şi steril. Dialogurile nu ştiu dacă sunt construite cu cartea de psihologie în mână, dar sună ca din carte, iar atunci când vrem să vorbim ca-n viaţă apare o caracterizare fulger: „frezat, fiţos, figurant”.

Vreau să cred că scenariul e marea problemă a serialului şi încă am indulgenţa să văd cum se derulează povestea. Cu alte cuvinte strâng din dinţi câte o jumătate de oră în fiecare seară de luni până joi ascultând câte o conversaţie care de cele mai multe ori e plictisitoare pentru ca vinerea să îl văd în sfârşit pe Marcel Iureş jucându-şi rolul. Şi în restul săptămânii e bun, dar la ce bun când are de spus 4-5 clişee: „Tu ce crezi?”, „E important să ascult asta dacă pentru tine e important”, „Încearcă să-ţi aminteşti cum a fost”. 4 zile pe săptămână e psihoterapeutul stăpân pe sine, reţinut, atent, mereu cu un pas înaintea pacientului, pentru ca vinerea să schimbe fotoliul cu canapeaua şi să se lase psihanalizat. E o răsturnare de situaţie de care aveam nevoie pentru a mai acorda o şansă acestui serial. Dealtfel, am fost dezamăgită de la primul episod în care Maria Dinulescu mereu egală, cu ceva probleme de dicţie, cu poticniri şi pauze pregătite de acasă şi mimând gândirea ne-a povestit cum s-a certat cu iubitul şi a fost într-un club unde era să şi-o tragă cu unul, pentru a mărturisi la final că de fapt de un an de zile e îndrăgostită de (surpriză): „tine Andrei!” – Marcel Iureş. N-am înţeles de ce la marea premieră s-a vrut un public imatur care să se excite la „super-erecţie” şi „i-am luat-o la mână” când calapodul serialului e croit pentru nişte unii ceva mai şlefuiţi intelectual care să aibă plăcerea de a gândi în timp ce se uită la televizor. Restul cazurilor sunt alese în aşa fel încât să te pună în ipostaza de a face presupuneri, de a anticipa diagnosticul, ţi se dau piste false, în orice caz, eu unul sunt tentat să fiu puţin psiholog măcar în ce-i priveşte pe Victor (Vlad Zamfirescu) şi Diana (Maria Mitu).

Intriga e la început, odată cu feedbackul poate se mai schimbă ceva pe ici-pe colo –  în părţile esenţiale – şi în dialoguri... poate trece furtuna din paharul cu apă şi o să iasă din derivă serialul ăsta atât de promovat şi afişat pe toate blocurile din centrul Bucureştiului. E drept că l-au vândut bine; eu mă aşteptam la un personaj principal cel puţin la fel de carismatic precum Doctor House, la o idee la fel de catchy ca în Sex and the city şi la mai mult rafinament şi grijă pentru detalii decât în Lie to me.  Ne-am ales în schimb cu un format cam prăfuit, personaje gata obosite, vorbe din conservă, mobilier de Mobexpert cred (Ikea e pentru telenovele) şi un acvariu cu peşti superb.

Până la urmă tot nu m-am hotărât dacă să mai dau pe HBO la 20:30... sunt şi eu în derivă în această privinţă. Curiozitatea mă împinge să perseverez, dar produsul în sine îşi face o defavoare şi îmi taie din bună-voinţă. La următoarea şedinţă de terapie o să îmi consult psihologul. Doar el ne poate scoate din derivă.

Platon 

Exerciţii de stil. Taraf TV

 

Da, m-am uitat pe Taraf TV. Recunosc şi sunt gata să împărtăşesc din experienţa unică. Credeam că nu aş avea nevoie în veci de asemenea bibliografie, că maneliştii sunt un fel de subspecie demnă de dispreţ pe care trebuie s-o ocoleşti cu prudenţă şi că, în fine, n-am să-mi pierd eu vremea făcând audienţă postului lui Silviu Prigoană. Şi totuşi, vorba lui Eugen Ionescu în faţa metodei Assimil – “L’anglais sans efforts” -, am deschis televizorul şi am descoperit o întreagă lume. Mai întâi a fost stupoare, apoi nevoia acută de a schimba canalul, dar şi curiozitatea de a vedea până unde se întinde lumea aceasta. După vreun ceas şi jumătate sufeream de schizofrenie acută, manifestată plenar în rândurile ce vor urma. Aceste voci sunt adevărate şi pot fi oricând lângă tine.

Stilul “intelectual fără frontiere”

Desigur, acest fenomen este lesne recognoscibil în straturile de jos, cărora nu le putem nega nevoia, omenească de altfel, de divertisment. Îl numesc totuşi “fenomen” pentru că acest tip de muzică a capacitat deja un număr prea mare de persoane. El este caracterizat prin dorinţa imperioasă de a fi remarcat în interiorul mahalalei din care provine individul, dar şi prin aceea de a-şi depăşi condiţia. Este, dacă vreţi, maladia domnişoarei Nastasia care visează să ajungă în “societatea înaltă” din Popa Nan.

Trebuie precizat că maneaua, atât de mediatizată azi, cu tot ce presupune ea – muzică, dans, atitudine specifice – nu are o dată recentă. O găsim consemnată în unele documente de prin anii 1820 când, se scrie, era cântată la curţile domneşti, fiind preluată ulterior şi la petrecerile boiereşti. Această modă dispare timp de un secol, pentru a reapărea la mijlocul veacului trecut, ca reacţie la muzica lăutărească, o formă considerată mult prea sofisticată. Dealtfel, comunităţile de rromi care practică acest din urmă gen se dezic de manele. Totodată, e bine de ştiut că nu suntem singulari, forme asemănătoare întâlnindu-se în Turcia (arabesk), în Grecia (laika), în Albania (tallava) şi în Bulgaria (cealga). De altfel, fie că vorbim despre protomanele (acea muzică numită bănăţeană, cu influenţe sârbeşti, care se cântă cu succes încă din anii ’80), fie că vorbim despre maneaua postdecembristă, se remarcă un melanj de ritmuri balcanice.

Fie că dorim sau nu, manelele există, sunt un gen extrem de prolific şi ele nu pot fi combătute pin indiferenţă, ci printr-o cunoaştere serioasă a fenomenului.

Stilul “Fata de la miezul nopţii”

Hop, hop, hop hai sus. Muzică de petrecere, cele mai tari manele, cele mai tari videoclipuri cu vedete preferate vă aşteaptă aici, de la 22.30... până când vreţi voi. Trmite un MMS cu poza ta făcută cu telefonul sau un SMS de doar trei euro cincizeci cu dedicaţia ta sau dacă vrei să vezi mai mult de la mine. Ce zici, vrei să mă dezbrac acum? Astă-seară sunt o poliţistă dură că aşa vreau eu, ca să îi amendez pe cei care nu se bine-dispun pe muzica noastră! Hopa, hopa. Acum primul mesaj: de la Blonda pentru Iubi Iubi Iubi melodia “Întrebare de baraj” cu Guţă şi Brazilianul. Hai, hai să văd cine are curaj să mă pună la-ncercare/Că-l scufund ca pe vapoare. Pe mine cine are curaj să mă pună la încercare ? Dă un SMS şi renunţ la bluziţă. Vă pupik pe toţi. Hopa, hopa!

Stilul “fără număr, fără număr”

Şi pentru toată lumea perversă jupânu e numai 1 mereu. Mădă Călin pt toată fmilia Cătă care vă iubeşte. Din partea lui Baby zis Christiano Ronaldo pt fraţii mei la suferinţă din PNT Giurgiu pt fratele lui Marco şi pt tatăl meu. Bună fetelor cine mă PLCE şi pe mine Marius Marius Marius. Pt tovarăşii mei de la PNT Rahova hai liberare şi chef de la Pitik Pitik Pitik. Ktic Ktic Ktic te iubesc eşti beton blondino. Dă şi sutenu jos Ktic Ktic Ktic. Dacă îl mai suni pe Micutzu te omor, omor, omor eu sunt iubita lui. Micutzu mă iubeşte, amân2 ne iubim de ce te bagi ai pizmă pe tine? De la Micutzu pt iubita mea hai la o cafea. De la Ruxi pentru Valorosu ei te aştept acasă oricând să ne iubim ca la început.

Stilul “duşmanii îmi poartă pică”

“Că n-au valoarea mea. Hobby-ul meu este muzica şi femeile frumoase” – Nicolae Guţă. “Sus şmecherii, şmecherii, şmecherii, jos fraierii, fraierii, fraierii. Şmecherul şmecherului stă cuminte în banca lui, poa să fie mort de beat tot e băiat de băiat” – Roxana Prinţesa Ardealului. “Milioanele se duc, banii n-au valoare, dar fratele ţi-e frate pân’ la ultima suflare. Tatăl meu avea o vorbă mare că toate-n lume-s trecatoare, că în lumea asta rea nu te-ajută nimenea, doar în fraţi te poţi baza” – Sorinel Puştiu & tata. “Să vină toţi nebunii mei, să fac un mare chef cu ei, să aduc o mie de femei, să sparg un miliard de lei. Moda pe 2010 e buzunarul mare, asta e o fitza nouă, asta dă valoare” – Baby Minune.

Aristotel 

Showroom cu păpuși vii

Vine Crăciunul! Ce cadou își poate dori mai mult și mai mult o fetiță dacă nu o păpușă Barbie sau Hannah Montana? Frumoasă e, rochiță roz are, ochi albaștri, păr blond și ondulat... cadoul perfect. Ce se întâmplă însă cu fetițele trecute de 25-30 de ani? Pe ele nu le mai mulțumește miniatura. Nimic mai simplu; dacă trăiești în America, ești fie schizoidă, fie obeză și invariabil frustrată, faci un copil, cu puțin noroc fată (cota e de ½ și dacă nu e să fie din prima stai o tură și mai încerci până iese), o crești până la maxim 3 ani și apoi o transformi în Regina balului.

Nu e nevoie de baghetă magică, ci de un card de credit și de multă perseverență. Concursurile de Little Miss au secțiuni pentru toate nevoile (vârstele): 0-3 ani 3-5 ani și tot așa. Premii, numai dacă nu participi nu primești: cea mai frumoasă ținută, cel mai frumos zâmbet și dacă e să mă întrebi pe mine s-ar găsi loc și pentru cel mai jalnic plânset, cel mai ascuțit urlet și, de ce nu, cele mai în X piciorușe. Totul pentru ca mămicile pline de emoții să guste din calitatea de posesoare de concurente mirajul scenei, al reflectoarelor și al aplauzelor furtunoase.

Pegents-urile sunt dese și pentru fiecare în parte e nevoie de pregătiri prealabile temeinice. Mamele intră în febra concursului cu cel puțin o lună înainte și dat fiind calendarul încărcat marfa (fetița) trebuie bine vândută de fiecare dată. Așa că e inadmisibil să te prezinți în aceiași rochiță de două ori, costumul de baie nu poate să fie mai ieftin de 5000 $, genele false și lentilele de contact albastre trebuie să fie de firmă... dar cele mai importante detalii rămân bronzul și buclele. Se ia copilul din dotare și se duce mai întâi la minim 5 ședințe de bronz – a se citi vopsire manuală cu spray autobronzant (procedeu asemănător ca la mașini). Apoi, în dimineața concursului se sare peste laptele cu cereale și se demarează în trombă la hair-stylistul personal. După ce acest ritual s-a executat pas cu pas suntem gata de competiție – adică e momentul în care copila zbiară cât o țin plămânii și face crize de personalitate, iar mama-manager o snopește scurt și o întrece în decibeli; pentru binele ei, evident.

Concursul propriu-zis e halucinant: păpuși de plastic în mărime naturală defilează mecanic, cu un zâmbet la indigo înghețat și execută rutina pregătită de acasă spre delectarea publicului (doamnele mame) aflat în delir. Dresură, glamour, toddlers & tiaras. Pe scurt: e inuman!

Cum spuneam, vine Crăciunul. Ce-mi doresc eu de la Moșul e să le aducă păpușilor vii din America niște mămici care să nu le mai cumpere rimel și fard, ci Barbie și Hannah Montana.

Platon

Jesus Christ has signed in

http://www.youtube.com/watch?v=ZLHT3Uon2OU&feature=related

Cu dedicatzie pentru totzi credincioshii care este cu Iisus in suflet, acest gospel cu rom shi ciocolata. Ne-a mangaiat sufletul. Pentru ca, se shtie!, Evanghelia are putere. Mare!

Aristotel, un credincios

Poetul aproape national. O înmormântare superbă!

Stilul Duduleanu

-Hai odată, c-a-nceput! Uite c-acum îl scoate. Extraordinar! Opt îl duc, uite cum se opintesc.

-Da, mare poet! Aşa îşi dă lumea seama, după ce nu mai e.

-Patru, şase, şapte, opt... Unde-s ceilalţi doi?

-Ce tot numeri acolo, că mă-nebunişi de cap! Nu se poate uita omul în linişte la o înmormântare.

-Numai opt văd. Unde-s doi popi? C-aşa au zis, zece popi.

-Lasă acum, uite cum plânge asta mică de ţi se rupe inima! Dacă te uiţi la tablou, seamănă cu el – bucăţică ruptă.

-Draci! Seamănă cu mumă-sa. Nu vezi ce grasă e?!

-Că tu ai fi vreo silfidă!? Ce contează - suferă şi gata. Era tatăl ei, aşa se cade. Ai văzut ce frumos i-a scris pe coroană?

-Fâs, Mariţo! Cele mai frumoase scrisuri tot Ştefan Iordache le-a avut şi cred că şi mai multe coroane. Aici a adus lumea flori, la Iordache jerbe şi coroane...N-am numărat la Păunescu mai mult de 50-60. Şi asta pe Realitatea că ăia au unghiul cel mai bun.

-Nu-i adevărat, trebuie să fie mai multe. Da’ nu-ţi dai seama de câtă lume e!

-Câtă lume? Doi, trei scriitori...mai mulţi fotbalişti. Şi puteau şi ei să iasă din casă, slavă Domnului, pe o vreme aşa frumoasă! Da, Domnule, sunt zece. Acu-i văzui şi pe ceilalţi doi.

-Aşa e, ce vreme frumoasă! Se bucură mortu’ de câtă lume vede. Şi ce soldaţi, n-am mai văzut aşa chipeşi de la 1 Decembrie...

-Doamne, numai două colive au făcut! Păi, cui să-mparţi mai întâi?

-Ei, or avea ei mai multă, da’ n-o vezi tu.

-Fugi de-aici, coliva trebuie să stea toată la mort, la căpătâi. M-am uitat cu atenţie: nu sunt decât două. Habar n-ai de obiceiuri, de parcă acu’ văzuşi primul mort! Şi ce tot plângi acolo, că pierzi finalu’, acu’ când îl bagă în groapă!

-Păi, cum să nu plâng dacă atâta lume plânge?! Lume care l-a iubit... Exact cum scrie pe televizor: “cel mai mare poet de la Eminescu încoace”. Şi ce frumos cântă iară! Mi-aduce aminte de când eram noi tinere şi mergeam pe stadion...”Nu mai nu/La adio tu”...

-O mai ştii pe aia? Ce mai cântam! “Trăiască Ceauşescu, partidul şi poporul”...

-“Trăiască România! Trăiască tricolorul!”

Stilul operator OTV

 Adevărul că de la Mădălina Manole n-a mai fost aşa o nebunie. Trei zile în picioare, de simt că nu mai pot. Da’ a zis patronul că ne dă un spor nouă, aştia de făcurăm filmul complet. Păi ce, e lucru uşor să filmezi tot şi plus şmecheria aia cu zoom-ul pe faţa mortului care trece aşa, ca o greşeală, că nu ne dă CNA-ul voie. Încă! Că domnu’ Dan, când o să fie preşedinte, se va ocupa personal. Şi o să fie, şi are şi dreptate, că omul asta vrea să vadă. Păi ce audienţă am facut când s-a dat imaginile cu Mădălina întinsă, moartă pe jos! Da’ domnul Adrian Păunescu făcea audienţă şi viu. Bine, nu aşa, dar oricum. De aia a şi pus cartonul ăştia din regie cu “mortul învingător”. Că el a învins. Mi-aduc aminte când a fost iar la noi, că tot eu eram de servici, şi o aştepta pe Ana-Maria, pe fii-sa, să vină cu avionul dintr-o excursie în străinătate, că el cu banii nu cred c-a dus-o rău, degeaba zice acuma domnu’ Dan. E drept că n-avea câţi merita el ca mare poet, da’ avea. Şi-atunci, când au povestit ei şi de fotbal, şi de cenaclu, şi de ţară, n-am să uit nişte vorbe când a zis: “Dă, Doamne, să mă fac preş în faţa Epocii”. Şi adevărul că s-a făcut. Mie atunci mi-a dat lacrimile, noroc că era camera pe trepied. Acuma o fi avut şi el păcatele lui, că patronul pregăteşte o ediţie incendiară, da’ ce om fost! Cică are nişte copii de care nu se ştie plus că dacă începe bătaia pe drepturile de autor şi pe avere atunci să vezi iară nopţi nedormite pe la studio. Ce zice? Să mut pe doi? Păi nu sunt io la doi. Eu dau de la unu, unde se vede cine îşi ia adio de la poet. La doi e Vasile, pe grupul care plânge organizat. Cum adică nu mai e Vasile şi să trec io? Păi unde e? La Vadim, la discurs, aplaudă?!!! Atunci, o dau dracu’ de înmormântare şi plec şi eu acasă că m-am săturat cu morţii voştri cu tot! Păi nu-s io prost că vi-i filmez pe toţi?! Auzi, filmul complet... Hai, la revedere şi să-l ierte Dumnezeu!

Aristotel 

Jocul meu preferat: Neverending SAW

To see – SAW – seen. Pe vremea când memoram în şcoala generală lista de verbe neregulate pentru ora de engleză nu găseam nicio logică în secvenţele de câte trei cuvinte pe care mă vedeam nevoită să le reţin mecanic; poate doar o amuzantă asemănare cu tonalitatea limbilor asiatice.  Când vine vorba, însă, de fazele prin care trece spectatorul seriei SAW, tradusă destul de just „Puzzle mortal”, declinările verbului „a vedea” sunt direct proporţionale cu entuziasmul.

SAW I apărut în 2004 a fost, fie că ne place sau nu, un breakthrough. Suspans, violenţă, adrenalină, sânge, dramatism, toate în cantităţi bine dozate, adunate într-o poveste care dincolo de faţa comercială denota multă inteligenţă. Dacă ai gust pentru genul horror/thriller/psiho e imposibil să nu aştepţi cu nerăbdare următorul SAW. Vezi apoi şi SAW II şi primeşti noi piese pe care să le adaugi  puzzleului care începe să prindă formă; jocurile sunt mai complexe, personajele prind contur, intriga te ţine cu sufletul la gură, răsturnarea de situaţie din final aproape că nu poate fi anticipată şi, din nou, povestea e condusă cu mare abilitate astfel încât ne satisface nu doar sadismul ci şi orgoliul de intelectuali.

Odată cu SAW III eşti fan declarat. Eşti prins în capcana lui John Kramer (Jigsaw). Începi să suferi de sindromul Stockholm şi la final nu-ţi vine să crezi că mentorul şi discipolul loial îşi găsesc sfârşitul iar tu, sedus şi abandonat, nu poţi decât spera la un miracol. Resurecţia are loc; cel mai bun film din serie e lansat şi nu dezamăgeşte. Ai în sfârşit răspunsurile pe care le aşteptai. Cu SAW IV s-a atins punctul terminus al seriei. După apogeu nu putea urma altceva decât o scurtă perioadă numită „platou” în istorie – Saw V, apoi declinul spectaculos: SAW VI şi VII.

Pentru ca prăbuşirea să fie răsunătoare, de cel mai recent film am avut parte în 3D. La cinema puştanii de liceu veniţi cu prietena abia aşteptau să sară din ecran mâini şi picioare sfârtecate, să ne plouă cu sânge ca să îşi poată proteja înspăimântatele partenre ca veritabli cavaleri. Dezamăgire totală şi la acest capitol: fetele cel mult au chicotit şi s-au lăsat cu indulgenţă tremurate de un fior scurt, iar ei, cunoscătorii, având experienţa primelor 6 SAW-uri, au continuat cu sânge rece să mănânce batonul de ciocolată  şi să soarbă zgomotos din paharul de carton exact când personajul şi înfigea două harpoane în piept. Cam la aşa ceva s-a ajuns. Mutilări gratuite, o intrigă poliţistă cu ceva iz psihologic, (d)efecte speciale şi o poveste terminată demult, ţinută în viaţă artificial.

Odată ce am aderat la trendul SAW nu mă pot dezice de el; sunt fan SAW. Dar un fan resemnat. Dacă nu ar fi dat dependenţă nu aş mai fi dat banii pe bilet la ultimele două filme din serie. Din păcate însă, aşa şchiop cum a devenit, conceptul diamantin iniţial e un drog. După ce trece dezamăgirea e inevitabil să nu te întrebi: „Ce urmează?” „Oare va exista SAW VIII?” Şi apoi: „Sper că da.”, „Trebuie să văd ce urmează!”. E în acelaşi timp dorinţa de reabilitare şi nevoia de alte şi alte volute ale poveştii. Jigsaw din tine e miniatura celui original – nu piere ca spirit, chiar dacă personajul e mort de acum 4 filme. În fond odată ce ţi-a gâdilat inteligenţa şi te-a câştigat de spectator, acum e foarte simplu să îţi dea doar amblajul vizual şi prima piesă din puzzle pentru că de rest nu mai ai nevoie; tu eşti Jigsaw. După ce ai avut statornicia de a vedea 7 filme e ca şi cum eşti unul din supravieţuitori. Ai jucat deja jocul.

„Hello cititorule! I want to play a game. Since now you have enjoyed watching movies. I dare you to become part of one. See SAW if you haven’t seen it yet. Like it or hate it; make your choice.” 

Platon

Nu mai serviţi, doamna Maia

Nu prea vreau să mai te văd, măi doamnă... Atâta decât să ştiţi. Nici la teveu, nici când mă duc cu pretenarii la mall. Mata ai fost totu’ pentru mine de când cu filmu’ ăla când am înţeles maxim care-i treaba cu Isus, deci după emisiunea aia ai scăzut în ochii mei şi-ţi dau ignore. Deci nu se poate ca tocmai mata, o doamnă, care o respectam, să nu poată să facă faţă la emisiune şi să o ia altu’, gen Vali Vijelie la puncte şi şmechereli.

Acuma gata, mă calmez şi zic aşa cum s-a-ntâmplat.

Era sâmbătă, cert vă zic, pe la prânz, că abia mă sculasem că sfârâia grătarele jos la scară de lătra câinii şi ieşise şi vecinu’ cu frat’su la o bere. Eu butonam că n-aveam chef de nimic şi nu era niciun film. Am dat până şi pe TVR şi era unu’, Dan Puric, care vorbea, gen o conferinţă. Şi nu era Sala Palatului, că pe aia o ştiu bine de la Miss Piranda care s-a dat acuma, în 2010, şi la ştiri. Puric ăsta vorbea ceva gen “Despre corp”, chiar şi râdea unii în sală, toţi atenţi, eu am priceput decât că mulţi oameni mari şi-a dat cu părerea despre asta. Da’ te plictiseai maxim că nu era action deloc şi ăsta mai arăta şi naşpa. Păi despre corp să vorbească una ca Simona Sensual gen, sau un băiat cool, nu un pirpiriu la costum.

Mă rog, am nimerit pe PRO TV, unde era cea mai preferată emisiune a mea, care este “Serviţi, vă rog!”. Extraordinar ce-mi place de nea Mărin ăsta de are pensiunea de i-a chiunit pe toţi vedeţii şi toate vedetele. Toţi cu fiţe-n cap, de la oraş, de parcă-i născuse mă-sa pe Dorobanţi, vin la nea Mărin şi trebe să şteargă, să gătească la bucătărie, de-astea, să dea la oi, să mulgă vaca, da’ pe rând. La urmă oamenii votează. Dacă le-a adus bine la masă gen, dacă le-a plăcut cum s-a descurcat, scrie fiecare pe bilet numele vedetei care a ales-o. Şi nea Mărin citeşte în direct şi câştigă cine are mai multe voturi, gen care-i mai de gaşcă. Pai, io când am văzut-o pe doamna Maia că concurează am zis că frate, n-are nicio şansă nimeni, îi rade pe toţi. Chiar dacă era şi Kamara care, sanchi, place la fete. Doamna Maia a fost beton. N-are, domne, fiţe cum crede lumea, e populară, face miştouri cu toţi. Le-a gătit, le-a pus la masă, a râs cu clienţii, s-a dus şi pe la oameni prin sat să ceară una, alta, e foarte tare, ce mai! Ceilanţi, gen Vijelie şi Kamara, abia făceau faţă.

Băi, şi când mai era o zi decât s-a nasolit treaba. Era rându’ lu’ doamna Maia la proba cu animalele, la vacă, la oi, mă rog, ce are nea Mărin pe-acolo, prin grajd. S-a sculat doamna Maia devreme pe la cinci cred şi s-o vezi, frate, cu cizme de cauciuc şi cu nişte ţoale de muncă pe ea cum rânea la grajd la Steluţa. A muls-o, i-a dat fân, tot ce trebe, de ar fi fost mândru şi ăla, regizoru’ gen, Mel Gibson, dacă o vedea. În momentu’ ăla cred că s-a blocat liniile de sms-uri pentru doamna Maia de la lume că şi eu am dat trei. Care a venit în curte după aia, unde servea masa oamenii, tot aşa, cu poante, cu miştouri şi-odată, zbang!, cade doamna Maia jos. Toţi că se preface, că joacă teatru gen, de am crezut şi io, că ştiam că e-n stare, ca să-i facă pe toţi. Şi mai am stat aşa, lumea tot râdea, ea tot lată pe jos, pe iarbă, până s-a îngroşat gluma, cum se zice. Gen a venit Salvarea ca să-i facă calciu-n venă şi să-i dea nişte pastile.

Partea cea mai naşpa a fost că totu’ s-a înregistrat în direct. Tipu’ cu camera a lăsat-o să meargă şi când i-a dat pastila, şi tot, tot. Atuncea a fost cel mai moment nasol. Că le-a şi reproşat ălora, cum ar venii clienţii de la pensiune, că “n-aveţi omenie”. Reţineţi ce frumos a spus: “omenie”...

După aia, gata, le-a cântat şmecheru’ de Vijelie o manea, de aia, de inimă amară, cum ştie el mai bine şi pe viu. Şi-aşa a ieşit la vot.

Ce mă doare rău de tot este cum se poate că cea mai actriţă mare care o avem noi la Hollywood, se ştie!, să cedeze aşa uşor în faţa ciumpalacilor!? Toţi fraierii ăia nu face ca doamna Maia la un loc, cu tot cu fani. Da’ cu tot respectu’, n-am crezut că o face o fază ca asta.

Acuma că m-am calmat îmi permit un sfat, că io tot fanul cel mai fan rămân şi vă iubesc, şi vă respect. Nu mai serviţi, doamna Maia, pe toţi cocalari şi toţi ţăranii care habar n-are unu’ de valoare şi nu apreciază. Duceţi-vă, doamna Maia, la “Te pui cu blondele” sau la ailaltă, tot de pe Antenă, “Cântă dacă poţi” şi garantat votează toată lumea. Că acolo e cu artişti adevăraţi, are în juriu oameni fini, ca domnul Jean Paler şi clar veţi face faţă la toate probele. Şi pe urmă ce mi-aş dori eu cel mai tare, aşa ca un cadou pentru fani gen, e să mergeţi şi la Mădălin Ionescu, la “Acess direct”, că acolo vine toată crema vedetelor. Să vadă şi ei valoare. Şi-nc-o dată săru-mâna, doamna Morgenstern şi mă scuzaţi c-am îndrăznit, gen.

Aristotel

Eroul meu tragic- Emil Boc

Incredibil - azi îi sunt recunoscător lui Emil Boc. Mi-a demosntrat live, de la tribuna Parlamentului Romaniei ce înseamnă pentametru antic și mai ales ce efect produce. Știam doar în teorie despre efectele cathartice ale versurilor lui Eschil, Sofocle și Euripide. Mă împăcasem cu gândul că spectacolul tragediei eline nu poate fi reprodus cu acuratețe și că nu voi experimenta catharsisul descris de Aristotel. Însă, chiar acum când scriu, sunt infirmat; Premierul României recită silabă cu silabă un monolog care îmi aduce milă și groază, purificându-mă de problemele mele egoiste. E adevărat, din confortul propriului pat, prin intermediul undelor și nu prin emoția generată în amfitearul antic am parte de această experiență nouă pentru mine – mea culpa. Nu fac parte din ”Corul robilor” risipiți pe străzile capitalei. Stasima lor nu e și a mea.

 Revin însă la interpretatea lui Emil Boc – în spatele unui Creon stăpân pe sine, rațional și coerent, pentru un ochi antrenat se întrezărea de fapt un Oreste bântuit de Erinii. Cu masca politicianului capabil, lipsit de coturni, dar cu un element de costum simbolic pentru istoria recentă a vieții politice din România – cravata violetă – personajul negativ al zilei a dat o reprezentație impecabilă. A intonat vers cu vers, la propriu în dulcele stil clasic, o lamentație a apărării în situație de avarie. Obsedant și egal a accentuat rând pe rând fiecare dintre cele cinci silabe ale pentametrului și a dus până la capăt incantația. Melosul redundant l-ar fi făcut pe un spectator detașat să empatizeze cu viteazul conducător ce cu durere în suflet a luat decizii înțelepte pe care vulgul ignorant nu le poate cuprinde în limitele înguste ale înțelegerii sale. Duios, dar ferm, crud, dar drept. Scos din contextul bine-cunoscut al realității, acest personaj halucinant are toate șansele să fie credibil într-o piesă de teatru. Actantul și-a dat măsura talentului și s-a identificat cu personajul, s-a pus în situație și aproape că m-a păcălit la un moment dat și am crezut că și gândește – norocul meu a fost că am început să am un ochi critic antrenat.

Nu voi continua să analizez spectacolul de astăzi pentru că deja simt cum cad pe panta derizoriului și e păcat. Emil Boc nu e un erou antic, oamenii ieșiți în stradă nu sunt coreuți, iar străzile Bucureștiului nu sunt amfiteatrul din Delphi. Cel mai grav e că scenariul nu îl are ca autor pe Homer, ci se compune ad-hoc din realitățile paralele care dintr-un anumit punct își neagă legitatea și  converg spre un deznodământ care nu este necesar, dar pare din ce în ce mai probabil: o țară de Estragoni și Vladimiri așteptându-l pe Godot.

Platon         

Moneda vinovăţiei: umilinţa

Sunt suficient de egoist încât să nu îmi recunosc prea des vina. Greşesc în limitele normale, îi judec pe ceilalţi, mă enervez uşor, nu am răbdare, iert cu greu... lista poate continua şi poate fi a oricui, cu eventuale adăugiri sau rectificări. Nu excelez cu nimic la acest capitol. Şi totuşi am o vină de care vreau să mă achit. Abia în seara asta mi-am făcut curaj să o accept. În fond de curaj e nevoie pentru a sta faţă în faţă cu propriile tare...

Am mers ca în fiecare vineri seara la mall, la film, cu părinţii mei. De obicei ajungem la un consens şi vedem o comedie sau desene animate după ce eu am renunţat la horror şi mama la filmul romantic. În seara asta am căzut uşor de acord; Victor Rebengiuc ne-a împăcat pe toţi trei. Ştiam încă de când am cumpărat floricele şi Cola că „Medalia de onoare” nu mă va lăsa indiferent. Dacă la teatru merg în dublă calitate de martor inocent şi critic, la film am rareori ocazia să mă emoţionez sincer şi totodată analitic. Fie mă bucur de poveste, fie anticipez scenariul, văd structuri, observ sărituri peste ax şi greşeli de racord. De data asta însă, tot Victor Rebengiuc a împăcat şi cârcotaşul, şi spectatorul dornic de un film bun. La fel ca şi experienţa vizionării filmului, şi ceea ce scriu acum amestecă cele două calităţi pe care mi le asum. Nu vreau să fiu obiectiv pentru că scriu mai întâi din suflet, dar nici prea patetic nu îmi permit să devin pentru că totuşi am instrumentele reci ale criticului.

Personajul Ion I. Ion – anonim pentru societate şi erou al propriului destin – e fascinant prin banalitate şi cuceritor prin originalitate. Dacă stau să mă gândesc mai serios, întreaga mea disertaţie legată de acest film se rezumă la un singur cuvânt: antiteză. Sau poate dualitate. Ne-am obişnuit să dăm verdicte şi să ne rezumăm concluzia la mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut. Între aceste extreme încap nuanţe şi fineţuri care de fapt ne definesc gustul estetic. Aşadar, între dramatic şi comic stă un personaj pozitiv şi negativ care e pus într-o situaţie banală şi ieşită din comun şi care acţionează bine şi rău. Poate părea o afirmaţie haotică. Şi îmi accept indecizia cu aceeaşi lejeritate cu care accept absurdul vieţii cotidiene. Atunci când nu eşti pus în situaţia de a analiza un act artistic, ci o poveste de viaţă nu mai e la fel de simplu să îţi dai cu părerea. Şi filmul lui Călin Peter Netzer nu e o operă în sine, ci o felie verosimilă de realitate probabilă. Dacă aş spune despre acest film că e o ficţiune automat aş recunoaşte ca fiind fictivă lumea în care trăiesc zi de zi. În România anului 2010, la fel de posibil şi în cea din 1995, greşeala unui funcţionar al statului poate hotărî cu seninătate dacă un om trăieşte sau nu o dramă. Acum, ca oricând, părinţii îşi iubesc până la sufocare copiii şi la bătrâneţe nu acceptă că aceştia pot decide şi singuri. Aici şi aiurea, un om odată umilit nu mai are nimic de pierdut şi poate acţiona hilar. Fapte. Din acest motiv am ales să vorbesc despre film sub semnul dualităţii. Nici despre viaţă nu pot vorbi altfel.

Despre un lucru însă sunt sigur: interpretarea lui Victor Rebengiuc. Cum ştiu că nu apreciază laudele gratuite, mi-am făcut un obicei din a-l lăuda cu argumente. A fost o reală bucurie pentru mine să fiu surprins de o faţetă pe care nu o cunoşteam până acum. Ion I. Ion îi seamănă vag lui Moromete abandonat de fiii săi şi împarte umilinţa cu Niki Ardelean, dar privirea şi expresia îi aparţin numai şi numai lui. Acest personaj completează tripleta maturităţii cinematografice a lui Victor Rebengiuc tocmai prin originalitate. E un om simplu confruntat cu probleme care îl depăşesc. Greşeşte, chiar grav, dar îşi răscumpără vina ca un veritabil Raskolnikov pedepsit de soartă. În spatele pensionarului cuminte, uşor ludic şi abulic se ascunde drama unui om care are conştiinţa greşelii comise din dragoste pentru fiul său. Pe tot parcursul filmului, indiferent de situaţia în care se află, pe dedesubtul replicilor şi al relaţiilor curge această vină imensă plătită continuu. În greşeala din trecut e cheia prezentului; încercând să se elibereze, se agaţă de prima şansă cu adevărat importantă: o farsă. Revenind la dualitatea despre care vorbeam, şi Victor Rebengiuc este ambivalent în interpretarea sa. Gradat schimbă masca demnităţii cu cea a umilinţei şi a ridicolului şi se ascunde în spatele celor 15 grame de metal placat cu aur: medalia sa. Se transformă din ce în ce mai alert şi omul de bună credinţă (ştia că nu a săvârşit fapte eroice şi nu există motive să primească medalia) devine pe rând detectiv (investighează trecutul său militar), artist (pornind de la un fapt real creează evenimente fictive), erou (e invitat la Cotroceni de însuşi Preşedintele ţării), pentru ca la final să decadă la gradul de infractor (refuză să înapoieze medalia). Ion I. Ion nu e un personaj trist şi apatic pe care să-l compătimeşti 100 de minute pentru cu Victor Rebengiuc nu-i dă voie să fie aşa. Filmul nu e o dramă apăsătore; am râs cu poftă şi nu o dată. Dar râsul a fost întrerupt brusc de nelinişte şi vină; aşa e în viaţă – trăim contrastant şi poate tocmai de aceea merită să trăim.

...Am intrat în sala de cinematograf fără să mă gândesc la asta. Am vizionat un film şi la ieşire ştiam că greşesc. Chiar dacă nu pot să îi înţeleg de fiecare dată, chiar dacă circumstanţele atenuante sunt de partea mea, greşesc faţă de bunicii mei. Victor Rebengiuc m-a împăcatcu patru oameni cărora nicodată nu le-am cerut iertare. Mulţumesc!

Platon

Afrim in maniera lui Afrim

Îmi plăcea Radu Afrim. Am în minte cel puţin trei spectacole pe care le-aş revedea. Îmi plăcea chiar şi atunci când o lua razna pentru că avea umor şi îl vedeam căutând o direcţie, deloc superficială, în ciuda elementului şocant de care se folosea pentru a stăpâni peste piaţa gusturilor indecise. Îmi plăcea pentru că se adresa tinerilor, programatic, tuturor celor care vin cu o cultură cinematografică, fotografică, internaută diferită de cea a părinţilor. Îmi plăcea Radu Afrim pentru că pe acolo pe unde trecea, cu bune şi rele, fie teatru bucureştean ori din provincie, instituia o divizie puternică de actori susţinători şi de spectatori fani.

Acum îmi displace că folosesc imperfectul care aşează lucrurile într-un timp al poveştii. N-am ce face, odată ce şocantul a devenit regulă, avangarda s-a uzat, iar stilul e manieră. A fi prolific e minunat, dar se pare că şi în cazul lui Afrim fenomenul prezintă reacţii adverse. Dovada stă într-unul dintre spectacolele montate la Timişoara şi selecţionate, n-am înţeles prea bine de ce, în festivalul teatrului de operetă “Viaţa e frumoasă”. Dar acest fapt nu-i un mare neajuns. Oricum nu mă aşteptam să văd o producţie înscrisă cuminte în direcţia festivalului, dar nici să am un atât de puternic sentiment de deja vu, timp de două ore şi jumătate. Unii ar pune asta pe seama genialităţii regizorului care, nu-i aşa, te face să te regăseşti în universul imaginat. Eu însă cred că “Piaţa Roosevelt” este un exemplu de autocitare cu mijloace mai mult sau mai puţin rafinate. Spectacolul se vrea o construcţie brechtiană a unei lumi care seamănă izbitor cu Barcelonetta lui Almodovar. Nu are însă nici coerenţa de a povesti a regizorului spaniol, nici umorul dramaturgului german, chiar dacă pe alocuri se frizează chinuit absurdul (lui Ionescu, natural!).

Întâi de toate, textul, pe care Afrim vrea să-l umple cu multă imaginaţie, constituie un eşafodaj cam firav. “Piaţa Roosevelt” e un loc “urât şi strâmb” unde vieţuiesc, fiecare cu dramele sale, travestiţi, prostituate, poliţişti de cartier şi slujbaşi mărunţi. Aici se intersectează istorii tragi-comice, destine neîmplinite, vise sfâşiate. Sună cunoscut, nu? Parcă aţi mai văzut filmul ăsta undeva. Şi parcă aţi mai citit cuvintele din caietul-program care descriu cum a luat naştere piesa. Adică experienţa pe care autoarea a avut-o în această piaţă din Sao Paolo unde, întâmplător, a locuit o vreme. A locuit, a observat şi s-a hotărât să împartă şi altora din feliile de realitate frustă şi colorată gustate acolo. Or nu mai este nici cool, nici trendy tipul acesta de literatură, în care nu mai contează ce scrii, ci situaţiie existenţiale care ţi-au declanşat scrisul.

Relaţia lui Radu Afrim cu astfel de texte se bazează pe reconstrucţie, iar reţeta sa e fără greş. Şi de această dată el împlineşte crochiul lumii decrise în piesă prin detalii care compun o atmosferă aflată la graniţa dintre real şi ireal. Anumite expresii sau pasaje de text devin leit-motiv pentru a caracteriza personajele şi câteva semne distinctive de costum sau un gest sunt stoarse pâna la epuizare pentru a şoca. Vezi “masca” femeii-Bingo – o bilă imensă albă ori obiceiul târfei contorsioniste de a bea cu picioarele. Scena împărţită în două sau trei planuri permite ataşarea unor acţiuni secundare sau acţiuni-comentariu celei principale,  vizibile de cele mai mute ori simultan. Song-urile cântate la microfon, dansurile, ca şi prezenţa “civilă” a actorilor pe scenă chiar şi atunci când nu joacă fac parte din arsenalul tehnicilor de distanţare brechtiene atât de bine însuşite şi permanent folosite de regizor. Ca de fiecare dată, Afrim mizează pe decor, costume (excelente creaţiile Iulianei Vîlsan şi ale Velicăi Panduru) şi pe efectul muzicii de bună calitate cântată live, ori de atmosferă (leit-motivele), ori cu rol de comentariu.

Toate acestea, împreună cu deja cunoscutele momente-recital ale actorilor, l-au făcut pe regizor să cedeze în faţa admiraţiei propriului stil. În asemenea măsură încât spectacolul are lungimi nepermis de dese chiar şi pentru fanii, spectatori sau cronicari, care iubesc necondiţionat semnătura lui Afrim. Cu siguranţă ei vor fi uitat deja acest mic amănunt, vrăjiţi de personalitatea artistului care are ştiinţa de a-şi vinde fiecare producţie drept un eveniment.

Radu Afrim e “pe val”, aşa cum singur mi-o mărturisea mai demult. Epoca sa încă viază. Ar fi păcat să se înece în propriile valuri, stârnite consecvent şi cu atâta trudă. Eu nu ştiu de ce mai sper totuşi să se liniştească apele şi să fie ca la început, când fiecare spectacol era o provocare artistică, nu o comandă sau o oglindire narcisistă în sine. Când fiece proiect reprezenta un pariu care era semnul unui credo, aşa încât conta mai puţin dacă este pierdut sau câştigat. Când publicul, şocat sau vrăjit, înjura sau aplauda. Acum bumerangul face calea întoarsă, publicul l-a supus pe regizorul care, dacă nu are puterea să înlăture mirajul gloriei, spectacolele sale vor deveni cel mult exponate dintr-un muzeu prăfuit.  

“Piaţa Roosevelt” de Dea Loher, regia Radu Afrim. Cu: Romeo Ioan, Irene Flamann, Victor Manovici, Andrea Tokai, Ion Rizea, Cătălin Ursu, Călin Stanciu jr. Decoruri: Iuliana Vîlsan. Costume: Velica Panduru. Muzica: Vlaciu Golcea. Light Design: Lucian Moga. Teatrul Naţional Timişoara 


                                                             Aristotel
Foto Radu Afrim

Prospero c'est lui

Se iau 4 actori, un regizor, un scenograf, se alege un text plin de istorie şi de prejudecăţi, apoi un spaţiu cu nume ingrat de Casă de cultură, se mixează bine în 36 de repetiţii şi se serveşte în 10 metri pătraţi de scenă, fierbinte, într-o oră şi jumătate. Gata. Restul e magie. Poftiţi la teatru.

În variantă lungă şi mai puţin culinară, povestea sună cam aşa: Titlu – “Furtuna” sau cum se poate face artă şi într-un colţ de cameră. Legenda: citeşte “spectacolul lor”, adică diretor de scenă + scenograf + actori, cu tot cu semnul egal. Nota bene: dacă privim prin okeanul onestităţii, ar trebui scris câte un articol pentru fiecare om în parte; dacă privim prin Photoshop ni se dă eroare şi rubrica îngheaţă la hotarele spaţiului tipografic. Aşa că se va recurge la un mic truc.

“Furtuna” lui V.I. Frunză

Dacă şopteşti la urechea unui om de teatru, mic sau mare, sintagma “testamentul lui Shakespeare” vei observa câteva modificări pe chipul său. Pupila se dilată uşor, faţa se lungeşte, murmură un “hmm...” sau un “da...”, probabil de la tonele de volume scrise pe marginea subiectului şi e gata de pus pe gânduri. Dacă mai adaugi: magie de cameră, spaţiu unic, text tăiat şi 4 actori jucând 15 personaje – va fugi. Ori să vadă spectacolul, ori de tot. În cel mai bun caz, va rosti în barbă grav, precum Prospero – varianta clasică - “ trebuie să fii un fel de Frunză ca să-ţi permiţi un asemenea joc”.

Jocul începe ca un concert de cameră, creşte ca o simfonie şi se încheie cu o arie-monolog, în mişcarea degetelor care ating peretele unde întrerupătorul invizibil ne aduce în lumea concretă, suspendaţi totuşi încă puţin în clipa de întuneric impregnat de magie. Mie mi s-a părut că în acest joc regăsesc tumultul din “Tom Paine”, gravitatea din “Gheto” şi ludicitatea din “Satyricon”. Dar asta-i altă poveste...

Povestea “Furtunei” lui Frunză începe într-o cameră-colibă-locuinţă provizorie-refugiu unde un domn într-o mantie preţioasă, neagră dirijează, ridicol, imaginea unui naufragiu proiectată pe un colţ de perete, după o perdea ieftină. Perdeaua aceea va fi rochia Mirandei când, îndrăgostită, se va fi descoperit femeie şi va improviza o haină. Imaginea proiectată o vom regăsi la final, în gros-planurile celor care au naufragiat o oră în magie. Între aceste două coperte se întinde un spectacol. Adică o lume în care arta, volatilitatea, cuvântul şi gestul care devin energie sunt posibile. Aici, la tine acasă, unde poţi fi duce, unde cotidianul se transformă în mister şi de unde poţi conduce universul. Prospero nu e un Magus care pluteşte, iar Insula e un spaţiu în care bâjbâie lumina becurilor chioare când nu sunt “alimentate” de generatorul improvizat. Becuri care se bâţâie indecent şi rece, neutru, atunci când vraja se destramă. Lumină de bec, lumină dintr-un tomberon în care arde ceva, lumină de pe hol, lumină de chibrit la flacăra căreia se petrec mistere. Cartoanele ascund animale fantastice sub conturul de fosfor şi tot noaptea, la final, Ariel îşi primeşte sufletul înapoi, impregnat pe o pânză dăruită ritualic, împachetată ca un drapel.

Ca într-un joc bine dirijat spaţiul unic se multiplică, personajele se dublează, se triplează, intră Ariel şi ies Caliban, fiecare mai multe feţe ale unor chipuri. Magia e posibilă şi într-o cămăruţă dacă o mână meşteşugită transformă concretul în iluzie. Poveştile de pe insulă cresc, se împletesc, se adună. Pe scenă vedem stop-cadre sau secvenţe dintr-un film care se întinde şi dincolo de uşa beteagă a Casei de cultură, şi în foyer. Odată acceptate regulile direcţiei de scenă, vei umple punctele de suspensie cu vorbe şi imagini, spaţiile nevăzute cu acţiune. Din planiglobul desfăşurat pe scenă, fiecare îşi alege insula sa: încurcăturile, comedia, duioşia lirică, ordinea răsturnată a lumii de azi, trădarea, valorile întoarse. Eu, una, poposesc şi acum în locul în care mâna încărcată de inele apăsa coperta albastră a unei cărţi groase, monologul era rostit ca o invocaţie şi mirosea a hârtie arsă. Şi fură-i cărţile, îndeamnă Caliban, arde-le, fără ele e la fel de prost ca mine. Dar Enciclopedia dello spettacolo rămâne intactă.

“Furtuna” Adrianei Grand

Furtună într-un pahar cu apă, aşa cum singură mărturiseşte. În foyer, câteva costume şi un cufăr încropesc un spaţiu-expoziţie, preambul al spectacolului. Nu bănuieşti că acele obiecte vor fi folosite şi astfel scena se întinde dincolo de privirea de aici. În sală, într-un colţ, în faţa publicului, stau adunate un “generator de curent” – o instalaţie alcătuită din te miri ce obiecte găsite -, o masă, cutii, un radio vechi, fără mecanism, din care se va auzi, pârâit, “Una furtiva lagrima” a lui Donizetti, un fel de geamlâc acoperit cu o perdea, totul pe un covor de cartoane. O casă de păpuşi dintr-un cufăr deschis şi un cuier în care spânzură o haină scumpă protejată de un plastic transparent aduc istoria personajelor pe scenă: trecutul lui Prospero şi al Mirandei e pus la păstrare, neatins, aşteptând să fie reînviat după Furtună. Un mănunchi de cabluri care atârnă, fire încolăcite pe ştăngi desăvârşesc senzaţie de locuinţă improvizată, de spaţiu de trecere. Aici vor apărea însă costume minuţios cusute ale căror detalii preţioase vor sugera o anume cheie de lectură. Cartoane şi butoni cu nestemate, un tomberon şi broderie aplicată - laolaltă  fac dintr-un spaţiu să devină loc teatral.

“Furtuna” actorilor

4 instrumentişti, 15 instrumente – o orchestră. Toţi completându-se, fiecare susţinând solo-ul celuilalt. George Costin îl aduce pe Prospero aici, acum, lângă tine. Vocea sa nu e tunătoare, statura nu vrea să domine de pe coturni invizibili. Uşor ridicol şi parcă nu, Prospero e un fost “cineva” care îi spune poveşti Mirandei despre vremurile de aur. Şi totuşi ceva se întâmplă, puterea se compune încet, din cioburi de oglindă spartă în ceilalţi. La final, prin cele 2 monoloduri, Prospero apare în deplina splendoare a personajului, iar actorul în plinătatea artei sale.

Ioana Barbu are, în construcţia Mirandei, ceva din arta dantelăriilor lui Vermeer: inocenţa nu e “jucată”, e credibilă, fecioara îndrăgostită e duioasă şi ascunde o forţă pe care actriţa ştie cum s-o insinueze. Ariel-ul ei poznaş, mercurian îl completează pe cel al lui Sorin Miron – uşor plictisit şi resemnat, sătul că nu se mai termină odată toată comédia. Pe Caliban actorul îl dislocă din zona “clasică”, îl scutură de praf şi îi dăruieşte o monstruozitate dublu rafinată prin umor. Instinctiul e tradus de Sorin Miron prin meschinărie şi laşitate, ura e înăbuşită în prostie şi răzbunarea în trădare. Caliban primeşte haina păcatelor lumii civilizate, roasă e mediocritate, tembelizată de aburii drogului. Râzi, ţi-e milă şi ţi-e teamă de această creatură stranie care seamănă atât de bine cu semenii tăi.

Alexandru Ion găseşte câte un “ce” definitoriu pentru fiecare personaj, fără a-l limita însă la atât. Ferdinand e odrasla răsfăţată dar şi îndrăgostitul gata să preia caznele lui Caliban de dragul iubitei; Alonso e ducele apăsat de vină şi ani, naufragiat fragil fără soluţie; Trinculo e şmecherul e curtea veche sau nouă care face cuplu cu un alt băiat de bani gata (George Costin).

4 actori care, completându-se precum piesele de puzzle, alcătuiesc un chip ieşit din canavaua direcţiei de scenă încadrată de rama scenografiei. Dacă stai aproape o să vezi plămada din care sunt făcuţi artiştii. Dacă te depărtezi puţin o să-ţi dai seama că e Prospero şi că acest Prospero c’est lui. Fiecare dintre ei.

                                                    Aristotel

Foto Adriana Grand