La Mall birjar!

Păi unde altundeva? Unde e mai fashion, mai trendy şi mai de fitze – poate doar pe Dorobanţi. Dar ce ne facem că în Piatra-Neamţ, Râmnicu-Vâlcea sau Piteşti nu există un „Dorobanţi” autohton. Aşa s-a inventat de fapt Mall-ul de provincie; din nevoia stringentă de high-life într-o urbe care îşi revendică faliţii ei şi refuză să fie mai prejos decât „capitaliştii” posesori de Fratelli şi Bamboo. La capitolul Mall stăm bine cu toţii – între Mall Vitan şi Mall Buzău nu e mare diferenţă decât pe hartă. Aceleaşi magazine, acelaşi KFC, aceleaşi filme şi cam acelaşi tip de populanţi.

Dar să fiu mai aplicat! Să vedem mai întâi ce vrea să fie acela un Mall. Păi un soi de magazin mai mare; un magazin universal, dar; un super-market cu ţoale, un fast-food supradimensionat, cinematograf(e), sală de jocuri pentru cei mici şi mari laolaltă... pe scurt e de toate pentru toţi. Nu talcioc, nu târg duminical, nu obor... departe de mine gândul. Nuuu. Mall-ul e – cum ar spune Caragiale despre teatru – sincretismul tuturor acestora; e summum, e apogeu în materie de comerţ. Dar ce îl face unic, pe el, pe Mall? De ce e aşa special? Pentru că invariabil are gresie pe jos, spoturi, o fântână mai mică sau mai mare – după buget – pe centru, termopane, etc. Şi totuşi, nu. Elementul distinctiv prin excelenţă, marca inimitabilă a mall-ului carpatico-danubiano-pontic este Măria-Sa Preţul. Imbatabilul, inegalabilul Preţ bine-crescut, impozant şi de valoare. Garanţia calităţii unui Mall care se respectă este preţul corect în care se reflectă stilul şi eleganţa brandului.

Acum că am stabilit ce este acela un Mall, să trecem la alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei: cumpărătorii. Vizitatorii de fapt. Să le spunem pe şleau – locuitorii Mall-ului. Populaţia indigenă este alcătuită dintr-o paletă nu foarte vastă de specii: piţipoanca roz cu gentuţă şi prietenele însoţite de baştanul pedofil, apoi ar mai fi o largă varietate de conlocuitori dintre care amintim cimpanzeul în trening, gibonul sămânţar cu geacă argintie, gorila păroasă cu maieu şi ochelari de soare cu toţii însoţiţi de familia reunită sub formă de şatră. Ponderea cea mai mare, însă, o au borăceii cu tupeu. Cu o durată de viaţă scurtă, între clasa a şasea şi Bacalaureat, aceştia atacă în gaşcă şi opun rezistenţă la trecerea timpului. Ore în şir vagabondează cu nonşalanţă – pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după mersul împiedicat şi lasciv, mina plictisită şi ciunga mestecată cu ostentaţie. Vestimentaţia diferă de la o rasă la alta, ocupaţia însă nu – parazitismul infantil care se va transforma cu timpul în căpuşare profesionistă.

Ce ar mai fi de spus? O vizită scurtă la cel mai apropiat Mall e un spectacol în sine, iar disertaţia mea doar o palidă trecere în revistă. Ar mai fi însă ceva – nostalgia străzii mari, a centrului, a pietonalei, a locului de promenadă, a parcului... În loc de cupolă de sticlă, cer, iarbă pe post de gresie, vânt şi nu aer condiţionat, bănci de lemn, nu de termopan, cafenea la şosea la schimb cu Mc’Donalds, îngheţată la cornet, bicicletă, minge bătută pe maidan, elastic, raţele şi vânătorii... copilăria aşa cum am prins-o eu – fără gloss şi şuviţe mov, fără PSP şi bowling la Mall. De aia se şi numea copilărie şi nu shopping.

Platon

Trenul vieţii sau CFR, mon amour

”Da doamnă, la clasa a doua. Cu legitimaţie numai. N-am cupoane. Ştiu că e mai ieftin, dar le-am terminat. Exact, acuma la 15:20. Vă mulţumesc!”

Aşa era să pierd trenul. Şi asta pentru că am ajuns cu numai 40 de minute înaite, vinerea la prânz. Ăsta e momentul de graţie al Gării de Nord: navetişti, studenţi, externaţi şi rudele lor, pieţari, doamne evlavioase care merg în pelerinaj la ”sfânta”, excursionişti profesionişti sau de ocazie... spuma călătorilor. Cu dumnealor am făcut cunoştiinţă la coada de cinci persoane care, însă, a părut interminabilă datorită zelului doamnei de la bilete care între două tichete vândute mai meşterea ceva la nişte fişe, mai scria în nişte chitanţiere şi mai executa nişte enteruri la calculator. Ca să nu mai vorbesc de domnul din faţa mea care a cumpărat bilete pentru 24 de elevi, cu reducere cu tot.

După minute seculare care au durat aproape jumătate de oră, iată visul meu împlinit: mă îndrept spre peron fiind deţinătorul de drept al biletului procurat cu răbdare. Şi găsesc şi peronul, şi vine şi trenul, şi dau să mă urc în ceea ce credeam eu a fi vagonul 2, în căutarea locului E74. Dar stupoare: din cele trei vagoane ale trenului, vagonul 2 nu este cel de la mijloc, ci primul, care reuneşte primele două vagoane, iar, pentru o coerenţă de fier, ultimul vagon, al treilea, are numărul 4. Păi cum altfel? Explicaţia, primită de la însuşi şeful trenului, este la fel de halucinantă, dar, încât am pierdut firul Ariadnei în labirintul logicii CFR undeva între staţia Titu şi relaţia Câmpu-lung, nu mă hazardez să o reproduc aici. Şi se termină şi aventura asta; a doua, bunioară, pe ziua de azi.

Dar se pare că mi-e dat să trăiesc după modelul Indiana Jones: când scapi de şarpele veninos apare ca din senin o anacondă şi imediat ce eviţi să plonjezi în prăpastie te trezeşti căzând în cascadă, şi asta preţ de un original şi patru continuări. Show must go on, cum s-ar zice. Aşa că găsesc locul E74, pe dreapta la geam, cu spatele faţă de direcţia de mers, dar... ce mă fac cu bagajul? Minimal dealtfel: un rucsac. Sub scaun nu e loc de geamantanul maro al doamnei de la E78 care tocmai şi-a înghesuit paporniţa de rafie sub scaunul propriu, iar deasupra, unde oricum loc nu prea e de fel, sunt deja ticsite plase de plastic şi nu numai, o cutie de carton şi o geacă de fâş. Deci eu cu rucsacul în braţe două ore nu stau! Plus că trebuie să îmi dau haina jos pentru că de data asta au exagerat cu căldura parcă să recupereze frigul pe care l-am tras săptămâna trecută când m-am pricopst cu răceala. Ok. Pun rucsacul pe culoar. Îmi asum, aşadar, apostrofările domşoarei cu troller roz care a fost nevoită să şi-l ridice printr-un efort supraomenesc pentru a se strecura cu opintiri, cât şi înjurătura expediată scurt de băiatul care vinde reviste şi ziare expirate: ” ’raţi ai dracu’ dă intelectuali!” – asta de la ochelari cred că mi s-a tras. Sau o fi fost pentru că l-am ignorat când mi-a propus complice: ”Vă servesc cu un Clik? Am şi Can-can şi Libertatea. Reviste pentru femei, sport, ceva?”, iar eu, insensibil, am continuat să citesc din cartea pe care o vroiam demult şi abia azi dimineaţa am cumpărat-o de la Cărtureşti. Ei, ăsta să fie baiul. Trag aer în piept cu detaşare superioară şi îmi zic senin, de la înălţimea Olimpului universitar: ce se mai poate întâmpla de-acum? Multe, multe şi epuizant de aberante.

Petrecerea continuă, dar: doamna cu sacoşa de rafie îşi face curaj de maxim 15 minute şi intră în vorbă pentru că m-a luat la ochi de cum am scos cartea: ”Versetele satanice” şi mai eram şi în negru şi mai aveam şi un semn ciudat la gât (monograma lui Iisus care doamnei i-a adus numaidecât a pentagramă). Şi după introducerea timidă: ”Ce citiţi?” a început suita de pilde, vorbe de duh, exemple biblice şi experienţe proprii. Noroc cu doamna controlor ce a mai oprit-o. Şi când să zic Doamne-ajută!, ”salvatoarea” mea mă face de băcănie când mă pune să îi arăt buletinul. Nu ştiu în ce ordine, dar sexul pozei de pe legitimaţie nu corespundea în viziunea doamnei cu cel al persoanei în chestiune. Să râd? Să mă gândesc mai serios la sexualitatea mea? Să îmi schimb lookul? Din această dilemă nu putem ieşi – Dixit. Şi totuşi, câtă imaginaţie pentru o doamnă care perforează bilete!

Trebuie să menţionez că toate ”bucuriile” din tren s-au petrecut pe fundal sonor; posesorul fâşului nu poseda şi un set de căşti în completare la telefonul mobil dotat cu cel mai performant difuzor din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ghinion: tot vagonul s-a desfătat cu ritmuri de manele care s-au dovedit a fi nu numai pe gustul vecinului meu de scaun ci şi al unei majorităţi covârşitoare. Încercarea mea penibilă de a asculta la căştile proprii Joe Dassin (la carte am fost nevoit să renunţ după numai 3 pagini lecturate cu mare dificultate pe ”Eu m-am jurat pe viaţa mea”, cântată de Salam şi îngânată de fani) s-a dovedit a fi un eşec, încât firavele Et si tu n’existe pas şi L’ete Indien nu sunt adversari pe măsura regilor încoronaţi şi neîncoronaţi ai microfonului autohton.

După aproape două ore cobor din ”train de vie” şi îl urmăresc cu privirea cum iese din gara noastră mică şi îşi continuă drumul spre Craiova, cu staţie finală Piatra-Olt. Să se ducăăă! Pe vinerea viitoare dragii mei călători, controlori, mecanici şi tanti de la bilete! Nu o să-mi fie dor de voi. Să nu-mi păstraţi o amintire bună. Să ştiţi numai atât: aţi mers lângă Platon pe care nici nu-l omorâţi, nici nu-l lăsaţi să moară câte 120 de minute săptămânal. Şi asta înseamnă 666, (6) ore în opt ani de şcoli înalte. Să fie oare un semn?

”Trenul vieţii” nu mai duce spre Auschwitz, are aer condiţionat şi fotolii moi. Calitatea pasagerilor, însă, mă tem că ţine de o rasă inferioară. 

Platon

Copiii sunt bine-mersi. Oare?

Credeam că am avut o copilărie fericită - jucării și desene animate, bunici care se grăbeau să îmi anticipeze poftele, vacanțe cu mama și tata la mare, dulciuri și haine colorate. Dar, ce să vezi, astăzi nu mai e cool să le ai pe toate astea. Familia perfectă, liniștită și iubitoare e vetustă și dovedește o acută lipsă de imaginație. Cum să mai fi fericit tu, copilul, adolescentul, cu mamă și tată și bunici, și frați și un convoi întreg de unchi și mătuși? E banal. Cum să nu te simți prost când mama ta e femeie și tatăl tău e bărbat și când cel mai popular puști din școală are doi părinți, poate le fel de minunați și iubitori ca ai tăi, dar care, nu-i așa, sunt gay.

Ce familii unite, ce vieți împlinite, ce izvor nesecat de iubire, ce bucurie și câte zâmbete... prea-plinul sentimentelor, cornul abundenței fericirii, raiul pe pământ: două mame / doi tați care se iubesc până la adorare ca în prima zi și copiii lor fabricați cu iubire / procurați cu dragoste. Grija maternă ridicată la pătrat sau exemplul patern la puterea a doua... ce poate fi mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil! Ce poate fi mai normal decât tata care îl ține de mână pe tata și mama care o sărută pe gât pe mama?

Și poate nu aș fi atât de încântat de această perspectivă dacă nu mi s-ar fi trântit în față pe post de adevăr general valabil. Păi dacă și filmul și viața și-au dat mâna și au căzut de acord că așa e bine, cum să nu mă entuziasmez eu care abia aștept să văd la cinema o felie de viață suculentă cu gust dulceag de realitate? Iar dacă într-adevăr copiii sunt bine-mersi în comparație cu năpăstuiții cu mame bătute de tații alcoolici, e firesc să mă bucur că mama și mama se iubesc ca două adolescente și se giugiulesc de mama focului pe canapeaua din sufragerie. Despre ce bat eu câmpii de fapt, și ce tot îmi fac curaj să spun este că pentru mine nu e nicio diferență între bocancii plini de noroi ai tatălui duhnind a alcool și lacrimile mamei căreia îi lipsesc un canin și un incisiv și armonia din casa celor două doamne / doi domni care își învelesc și sărută copiii înainte de culcare atunci când vine vorba de traume. Am trăit o viață numită generic “normală” și, chiar dacă nu cred în fericirea de a fi între cei mulți, nu cred nici în normalitatea patologiciului.

Spun toate astea pentru că am văzut lăudatul film, nominalizat și premiat, comentat și apreciat pentru îndrăzneala lui, pentru lumina pe care o face în problema copiiilor care cresc în mediu gay și pentru interpretarea ireproșabilă (o Annette Bening credibilă și o Julianne Moore corectă). Toate la un loc nu sunt decât cârlige de marketing și rațiuni politice de recunoaștere cinematografică. M-am obișnuit deja cu criteriile Hollywoodului și nu m-ar mira dacă lista de premii pe următorii 10 ani ar fi deja stabilită pentru titluri precum: “Globalization – the final solution”, “Fear and misery of WWIII” sau “Porn industry; inside-out”. “And the Oscar for the most convenient, politically corect and unartistic movie goes to...”

Nu vreau să spun altceva despre “The kids are all right” pentru că nu există altceva decât această bucurie imensă de a trăi într-o familie de lesbiene cu doi copii minunați, fiecare născut de altă mamă injectată cu donația generoasă a unui anonim. Iar când anonimul primește identitate și Doamne-ferește aduce puțină “anormalitate” în edenul copiiilor cu două mame, e gata-gata să se ducă pe copcă toată șandramaua iubirii lesbi. Dar nu se duce. Și gata filmul. O poveste seacă, nici prea dramă, nici prea comedie, o furtună într-un pahar (de plastic) cu apă. Asta a fost tot: o reclamă de aproape două ore care se poate rezuma la un spot de 20 de secunde (ieșim mai ieftin): “Ești femeie și iubești o femeie? Sunteți două femei care vă iubiți și vreți să vă întemeiați o familie? Nu mai așteptați! Veniți acum la banca noastră de spermă și visul va deveni realitate! Produsele noastre de cea mai bună calitate garantează fericirea dumneavoastră. Nu mai stați pe gânduri și contactați-ne acum! Citiți cu atenție prospectul. Pentru manifestări neplăcute nu vă adresați medicului sau farmacistului. Sunt inevitabile.”

P.S. Sunt Platon și sunt streight. Am doi buni prieteni homosexuali și cunosc un cuplu de lesbiene. Am stat la masă cu ei, am mâncat, am băut, am dansat, am râs, am dormit în același pat. Și îmi iubesc prietenii. 

Platon

“Ivanov” sau personaje în căutarea unui regizor

Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici căutarea febrilă de “forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul “Ivanovului” de la “Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul “miză”, căci dacă există scop aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.

La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate celor care l-au negat atunci. Atunci când un alt Cehov al său, “Livada cu vişini”, s-a constituit în bornă kilometrică, în spectacol-reper care a marcat profund şi publicul, şi pe regizor. Am regăsit, urmărind “Ivanov”, teme şi personaje recurente, pline de prospeţime în “Livada...”, îmbătrânite şi schimonosite aici. Ceva din încrâncenarea monotonă a doctorului Lvov mi-aminteşte de îndârjirea lui Trofimov, tropăitul cizmelor lui Borkin seamănă cu cele ale lui Lopahin, isteria Saşei citează ceva din hotărârea neclintită a Aniei de a construi o viaţă nouă. Spectrul Annei Petrovna, apărut la ţanc, “pe replică”, pătează grotesc amintirea mişcării hieratice printre vişini a copilului şi mamei lui Liubov Andreevna. Dar toate acestea nu sunt un păcat decât dacă, după aproape patru ore de spectacol, te întrebi: aşa, şi?! Patru ore în care personajele se zbat, ţipă, vorbesc, cântă, caută lumina reflectorului, se ceartă, iar vorbesc – fiecare după legea sa şi neştiind prea bine unde duc strădaniile lor. Căci a pune publicului în faţă, din când în când, câte o oglinjoară pe care o arată textul e insuficient pentru un actor. Iar gestul cel mai condamnabil al unui regizor nu mi se pare a fi nici dezicerea, nici păcăleala de sine, ci înşelarea aşteptărilor celorlalţi. O mână de actori buni şi foarte buni, care se încăpăţânează să creadă până la capăt şi pe care directorul de scenă îi abandonează. Rezultatul este un melanj de personaje din piese diferite, nu toate ale lui Cehov, care încearcă să-şi ajusteze discursul în funcţie de partener, personaje în căutarea unui regizor. Desigur că Victor Rebengiuc e sclipitor, că Marius Manole salvează cu iscusinţa şi energia sa multe părţi din spectacol, că nuanţele interpretării lui Cornel Scripcaru captivează ori că Dana Dogaru ştie să cucerească prin simpla sa apariţie. Cei mai năpăstuiţi sunt tinerii, puşi să joace într-o cheie ridicolă şi monocordă. Ioana Anastasia Anton sau Alexandru Pavel n-au timp şi loc să demonstreze că pot mai mult. Ana Ioana Macaria (Babakina) pendulează între Goldoni şi “Văduva veselă”, iar Mirela Oprişor (Anna Petrovna) e dintr-o telenovelă tristă, dar cu songuri şi-o rugăciune în idiş. Bietul Ivanov (Vlad Ivanov) şi-a găsit pedeapsa, nu împuşcându-se, ca în cealaltă versiune a lui Cehov, ci prin regie. Ori e ţintuit pe un scaun – aproape Oblomov -, ori e plimbat prin sală rostind la public lungi monologuri cu tâlc – vorbe în care noi ar trebui să ne regăsim şi să ne ruşinăm. Senzaţia care persistă este că fiecare, nevoit, joacă într-un Cehov din mintea sa, cel pe care l-a făcut în şcoală sau din contra, cel pe care şi l-a dorit sau pe care l-a mai probat pe scenă.

În fiţuica-program a spectacolului, Andrei Şerban vorbeşte despre două lucruri care mi se par, aici, importante şi nu pentru că se anulează unul pe celălalt. Primul ar fi influenţa unor montări de care nu se poate elibera şi care se regăsesc în spectacolul său. Ele, iată, au acţionat în aşa măsură încât prin desişul lor nu mai pătrunde alt gând, al regizorului acestui “Ivanov”.

Al doilea este referitor la Cehov care, spre deosebire de Brecht, nu ne învaţă cum să gândim şi căruia nu-i poţi aplica o metodă de joc, pentru că opera sa surprinde viaţa însăşi, proaspătă, spontană, mereu în mişcare. Eu l-am crezut pe Andrei Şerban în ambele cazuri şi dilemă n-am putut ieşi. În schimb, am ajuns în acelaşi punct ca mai înainte, de unde se vede prezenţa clişeului. Acum negat. Dar oare costumele, de pildă, voit eclectice, din mai multe epoci şi stiluri, nu trimit tot la idee clişeu? Dar imaginile scenice – explicitări ale replicilor – şi cele forţat comice, pleonasmele cuvânt-sunet, cuvânt-imagine cu rol să amuze – ce sunt? Poate că reprezintă chiar indicatoarele înfipte vizibil pe drumul lecturii: să nu uităm că Cehov a scris comedii, vodeviluri tragice cum le numeşte regizorul, nu drame psihologice. Parcă şi clişeul acesta l-am mai auzit undeva. Dar nici acest fapt, iarăşi, nu mi se pare un păcat, aşa cum este marketingul cu propriul nume, până îl pătezi. Apoi înjuri spectatorii care nu aplaudă şi-i faci troglodiţi şi provinciali; dacă ovaţionează, e firesc, ce naiba, avem în faţă un nume!

La final, îmi vine în minte o banalitate: totul a fost spus deja. Încă de la greci. Cu toate acestea, lumea continuă să facă teatru, să vină la teatru. Se pare că încă avem nevoie să căutăm ceva împreună, să punem laolaltă lucruri care se insinuează prin plasa de clişee. Unii le numesc “emoţii”, alţii “experienţe”, “gânduri” şi în multe alte feluri. Aproape că n-are importanţă. Important este de ce avem nevoie de aceste întâlniri. Cred că atunci când încetăm să ne mai întrebăm e bine să ne lăsăm de preocuparea “teatru”, chiar dacă a devenit o obişnuinţă, un reflex; aşa, un fel de clişeu.

Aristotel

Black swan – un film de coşmar

Agitaţie mare pe Facebook la început de an. Prieteni, cunoştiinţe, colegi şi rude postează, trimit mesaje, linkuri şi poze.  Efervescenţă şi o avalanşa de întrebări pe peretele meu: „Ţi-a plăcut Black swan?”, „Nu-i aşa că tipul ăla francez e carismatic?”, „Vai ce bine a jucat aia mică, merită Oscarul clar!”. Toate interogaţiile pleacă de la premisa simplă conform căreia eu deja văzusem filmul lui Aronofski. Şi cum nu-mi dau cu părerea despre ceva ce nu cunosc, mi-am luat bilet să văd ce a stârnit atâta interes prietenelor mele virtuale.

Înainte de începerea filmului deja îmi formulasem clar două reply-uri „isteţe” pentru mult prea entuziastele fane ale filmului: „Grow up!” pentru foreigners şi „Filmele ruleaza la Cinematecă, nu la Mall. Nu mai încurcaţi borcanele” pentru autohtone. Niciodată nu-mi miroase a bine când un film e atât de popular în mediile reţelelor de socializare – semn evident că este cum nu se poate mai comercial. Şi începe filmul: un coşmar.

Nu a trecut mult şi mi s-au confirmat supoziţiile: o actriţă frumuşică şi inocentă, un actor şarmant (avea dreptate prietena mea), încă o actriţă sexy şi periculoasă, poveste simplă, puţin romance – totul pe gustul targetului 16-20 de ani, balet şi muzica lui Tchaikovsky pentru snobi, sânge şi accente grave pentru emokizi/depresivi, suspans, mister şi tensiune pentru smart viewers. Deci, da. E comercial. Are tot ce-i trebuie ca să se vândă bine şi ca să se vorbească despre el mai mult de o săptămână pe Facebook. Să nu mai vobesc de nominalizările la Oscar. E de acolo.

Ajung acasă, deschid laptopul, scriu username şi parola şi postez repede un răspuns: „Ei, da... deci se poate! Artă de calitate ambalată comercial, dar artă, „Black swan” ăsta. Şi da, aia mică merită Oscarul, iar Vincent Cassel chiar e carismatic.” Socoteala din târg....e mai profitabilă decât cea de acasă. Cum, necum, în afară de câteva exagerări nu prea am ce să reproşez. Natalie Portman joacă, nu se încurcă. Şi are ceva treabă – de la copilul muncitor, cuminte şi ascultător se transformă într-o scorpie vicleană de mai mare frumuseţea. Nina, balerina talentată şi graţioasă, se luptă pentru dreptul la celebritate cu preţul identităţii sale. Vezi cum o locuieşte personajul, cum din iubire pentru artă începe să iubească arta din ea care o va devora până la final.

Apoi, miza e mare. Filmul vorbeşte despre ceva. Are carne şi spune o poveste, nu e un simplu pretext umplut cu fumigene şi artificii. E drama artistului pus în postura de a se oferi pe de-antregul vocaţiei sale; artistul care arde spectaculos şi se consumă fără să privească înainte sau înapoi. Artistul aici şi acum, faţă în faţă cu rolul, cu şansa de „a fi”. Iar povestea asta a fost spusă de multe ori, în multe feluri, în artă şi în istorie. Provocarea e să o spui astăzi pe înţelesul secolului XXI. Şi cum suntem o lume de egocentrici, schizofrenici, bipolari, maniaco-depresivi, sensibili doar la stimuli dureroşi, materialişti, greu de impresionat, sadici şi cruzi... povestea lebedei negre nu mai e romantică, nici măcar dramatică. E furibundă, agresivă, violentă... provocarea de a ieşi din tine înseamnă întâlnirea cu viciul, cu sexul aberant, cu durerea fizică şi cu nebunia. A te metamorfoza interior din imaculata lebădă albă, ocrotită de mama, în senzuala lebădă neagră, gata să calce peste cadavre din plăcere, echivalează cu pierderea virginităţii în favoarea vieţii la bordel. Iar spectatorul e şocat – depinde numai de el dacă se lasă păcălit şi tresare la câteva picături de sânge sau măşti groteşti apărute din întuneric sau îşi ţine respiraţia până la final când acumulează destul suflu pentru a face „Wow!”. „Black swan” nu e neapărat un film imprevizibil, dar deschide multe piste şi gâdilă inteligenţa publicului care e luat prin surprindere ca şi mine. Vii să vezi un film despre care ai auzit atâtea încât ai impresia că îl şti deja şi primeşti o porţie de artă contemporană. Elementul surpriză e cartea pe care mizează filmul de la bun început. Şi asta e de apreciat.

La ieşirea din sală mă trezeam din coşmarul visat de alţii pentru mine. Şi a fost reconfortant. Mecanismul filmului este cel al unui vis urât care te poartă prin lumi suprapuse inteligent. În mod normal, visele nu se pot povesti. Aici e arta acestui film – este un coşmar povestit cu lux de amănunte, în care logica şi fantasticul se completează şi devin realitatea personajelor; realitatea spectatorului care visează în sala de cinema.

Platon

Obsesia corpului

Mă gândeam serile trecute, urmărind o nouă emisiune lansată cu vâlvă pe Antena 1, la obsesia frumuseţii. Nu ştiu dacă domniile voastre aţi remarcat (eu iată că sunt un întârziat) că ultimii 50 de ani sunt guvernaţi de “obsesii”, nu de valori, de idei conducătoare. Chiar şi scopurile au căpătat această alură, ţelurile, profesiile. Obsesia banului, a tinereţii, a vindecărilor miraculoase, a celebrităţii. Dar obsesia, spre deosebire de ţintă, chinuie, doare, te transformă în sclav şi te modifică. Ei şi ce, dacă ajungi ce ţi-ai propus?! Vei fi fericit cu boala ta, că doar n-o s-o părăseşti acum, când a devenit una cu tine!?

Iar dintre toate maladiile care au atins veacul acesta, cea a frumuseţii corpului mi se pare una dintre cele mai devastatoare. Cel puţin pentru femei. Lasă imensa industrie făcătoare de imagine pe care ele o hrănesc, mă gândesc la sufletul lor terfelit cu atâta bucurie de obsesia întreţinerii leşului lor. Iar dintre toate – actriţe, femei de carieră, soţii importante ş.a.m.d. – cele mai folosite mi se pare modelele.

Pentru a participa la o competiţie precum cea pe care am văzut-o eu la televizor, “Next Top Model”, condiţiile sunt foarte stricte, chiar dacă la preselecţie nu se spune nimic despre asta. Probabil că organizatorii îşi închipuie că şi concurentele, şi telespectatorii sunt atât de pasionaţi de subiect încât e imposibil să nu ştie exact toate regulile jocului. Ca să verific, am făcut un test: am sunat un prieten, o amică mai precis, care mi-a recitat tot imediat. Ba mai mult, ştia nume, date, exemple de cariere celebre şi tot tacâmul. Ruşinat, am recunoscut că habar n-aveam că dimensiunile corecte, de pildă, nu sunt 90-60-90, ca la concursurile de miss, ci 86-54-86 şi că înălţimea minimă e de 1,73m, maxim 1,79m. Degeaba m-am revoltat spunând că mi se pare inuman dictonul “un model nu e niciodata prea slab” şi că greutatea oarecum normală e cu 20 kg mai mică decât înălţimea. Iar dacă vrei să urmezi o carieră în modeling, e bine să începi de la 14, maximum 16 ani. Cu alte cuvinte, căutăm minore înalte, deşirate, anorexice, cărora le băgăm în cap că frumuseţea înseamnă înfometare şi expunere repetată şi indecentă a trupului lor chinuit de pastile şi de inaniţie. Totul legal, cu zâmbetul pe buze, o întreprindere susţinută de milioane de puştoaice isterice şi de  mamele lor nebune. Aceste mame care în anii ‘70 erau ele nişte fetiţe apucate, strigând pe străzile marilor oraşe: “Corpul nostru ne aparţine!”. Ceea ce părea atunci o justificată mişcare pentru egalitatea sexelor, a legiferării avortului şi a respectului femeii, s-a transformat ulterior într-o demenţă. E drept, nebunia nu începuse de-atunci; obsesia trupului, a frumuseţii cu orice preţ e veche în istorie. Dar secolul nostru a făcut-o axiomă şi a impus-o, prin cinema şi televiziune, la nivel mondial. Iniţial, dacă vă amintiţi, au fost femeile fatale de la Hollywood, care trebuiau să emane un magnetism erotic cuceritor; apoi, divele sofisticate made in Europe, modelul femeii încă de neatins, un soi de icoană senzuală la care trebuie să se închine tot mapamondul. Decăderea vine repejor, femeia nu se mai vrea doar idolatrizată, ci atinsă; ulterior folosită. Se inventează pin-up girl, cu alte cuvinte începe exhibiţionismul prefabricat al anilor ’50. Imaginea de fată cuminte, cu ochii mari şi obraji rotunji, dar şi cu fese îndrăzneţe umple revistele şi posterele care se lipesc peste tot: în dormitoare, în vestiare, pe geamurile tirurilor. Neglijeurile şi costumele de baie iau locul rochiilor de seara. Cu Marilyn Monroe nu doar că senzualitatea a devenit permisă, rolul ei era să invite; aşa că s-a transformat în sexualitate pur şi simplu. Intangibilitatea dispare, reperul devine acum idioţenia fermecătoare a femeii care nu pricepe nimic dar admite orice cu “naivitate”. 

De-aici încolo – drum liber la folosirea trupului! Ne ocupăm noi, bărbaţii, de asta; ele să aibă grijă să fie cât mai obsedată de frumuseţe. Aşa începe comerţul corpurilor, o prostituţie legiferată de secol prin cuvântul “artă”: arta de a fi miss, de a fi fotomodel, top-model, super model, next top model, ex top model. Corpul femeii începe să se croiască după rochiile pe care trebuie să le poarte pe catwalk, după lumina care cade dintr-o parte la şedinţa foto, după accesoriile unei case de bijuterii. Părul trebuie să fie lung, buzele cărnoase, ten alb, ten bronzat, ochii ademenitori, atitudinea de vampă copil, picioarele interminabile, cu sâni sau fără, în funcţie de colecţia prezentată. Trupul este compus, recompus, fabricat şi prefabricat în funcţie de cerinţele pieţei. Şi încă nu-i destul: femeia cu oase, carne, sânge şi fără minte, intră acum în concurenţă cu trupul virtual, cel alcătuit de computer, cu trupul cibernetic al unei Catwoman – varianta feminină de Superman. Şi ştiţi care-i nebunia? Că de multe ori câştigă femeia reală. Obsesia depăşeşte matematica.

Pornisem de la o emisiune care face vâlvă în Statele Unite. La noi va fi una de duzină. Slavă Domnului că nu ştim decât să copiem prost. Cred şi sper că nu se va transforma “Next Top Model” într-un fenomen de isterie feminină naţională. Sau mai ştii? Poate că morbul frumuseţii leşului e înscris în ADN-ul epocii.

Apropo de hoituri, o altă amică, mai în glumă, mai în serios, îmi spunea că dacă moare să nu o îngropăm. Ar fi păcat să ronţăie viermii o investiţie de o viaţă în creme, geluri, măşti de faţă şi alte marafeturi. Oricât de absurdă mi s-a părut la început ideea, acum parcă încep să văd lucrurile altfel. Mai ştii dacă nu-i o viitoare afacere, o viitoare obsesie sau măcar un subiect pentru o scurtă emisiune? Lenin, pionerule, te salut!

Aristotel

Mama mea, Mariana Mihuț

”Idiot, scârbavnic, scârbos și blestemat! Paduche ce ești! Te calc în picioare! Fac doi din tine! Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de oameni, de pești, de păsări, de ape, de văzduh!” – Bunica. Bunica pe care niciun copil nu o merită. Un torționar în haine civile, cu căciulă croșetată și papuci de casă. Paranoică,  prefăcută,acaparatoare, egoistă, rea. O urăști. Și pe bună dreptate. Cum să admiți ca o bunică să își chinuie nepotul, îl sufocă și care pe deasupra își tratează soțul ca pe o cârpă? Cum să nu urăști un monstru?

Să fie monstru personajul interpretat de Mariana Mihuț în spectacolul de la Bulandra? Își urăște soțul și fiica și nepotul? E un tiran lipsit de afecte? Din egoism și răutate se poartă așa? NU!!! Din dragoste! Din dragostea pe care a revărsat-o peste toți cei care nu au știut să o primească. Din dragostea care i-a fost refuzată. Din dragostea furată. Din dragostea înșelată. Din dragostea pe care o râvnește de o viață. Dragostea din care le-a dat tuturor și dragostea din care a uitat să-și trăiască viața. Bunica e toată iubire! O iubire sufocantă, ciudată, aparte, atipică. Iubirea-ură. Iubirea unei femei care și-a trăit viața pentru ceilalți și care a ajuns să urască fericirea care i s-a refuzat încă o dată și încă o dată. I s-a consumat iubirea și acum încearcă să supraviețuiască din cioburi de tandrețe și milă pe care le stoarce din sufletul secătuit. Și e atât de frumos... Frumos până la lacrimi. Lacrimi pe scenă, lacrimi în sală, lacrimi la ieșirea din teatru și lacrimi acasă. Apoi rămâne o liniște odihnitoare, o căldură venită de nicăieri și fericirea pe care ea nu o poate atinge. Și e bine. Și ei îi e bine în scrânciobul legănat de îngeri, acolo unde am lăsat-o la căderea cortinei. Acesta e spectacolul ”Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski.

Dramatizarea după romanul omonim al lui Pavel Sanaev gravitează în jurul acestei femei. Spectacolul nu este autobiografic precum romanul, iar centrul de greutate trece de pe Sașa pe Bunică. Yuri Kordonski nu ne oferă doar fereastra ochilor nepotului care, ajuns la vârsta maturității, își rememorează copilăria disputată între mamă și bunică, ci un perete de sticlă imens prin care vedem povestea așa cum a fost. Nu există nici Bau-Bau și nici eroi de basm. Doar oameni și adevărurile lor de viață. Și câte adevăruri mai sunt... Al lui Sașa, copilul inocent care nu vrea decât să fie ca toți ceilalți copii – cu mama, cu tata, iubit și îngrijit. Al Mamei care vrea să repare greșelile trecutului și să  își mai încerce o dată norocul la fericire. Al Bunicului care a fost fidel o viață și care așa, actor ratat cum e, are dreptul la o bătrânețe liniștită. Și adevărul Bunicii – poate cel mai adevărat dintre adevăruri, tocmai pentru că e cel mai dureros. Și îi crezi pe rând pe fiecare în parte. Îi condamni și îi iubești pentru că sunt vii; nu rânduri pe hârtie și nici umbre pe o pânză. Nu actori într-un spectacol sau personaje abstracte. Sunt de-ai tăi. Și invariabil regăsești o bucățică din tine măcar în unul din ei. Eu una țin într-o cutie de lemn ”nimicuri” dragi, la fel ca Sașa. Și bunicul meu aducea din delegații cadouri prețioase. Și mama se punea la mintea mea și ne jucam Piticot. Și bunica mea îmi dădea de mâncare în ideea să nu rămân mică și pricăjită. Dar nu motivele mele sunt importante. Eu sunt una singură într-o sală în care alți trei sute de oameni au lacrimi în ochi sub zăpada albastră care cade peste ei. Nu știu de ce, dar respirațiile noastre sunt la unison cu cele ale actorilor. Poate că s-a pogorât îngerul peste spectacol și în seara asta.

 În sunet tragic de violoncel, sub lumina rece, se rotesc pe scenă câteva piese de mobilier și universul domestic multifațetat ni se deschide în toate detaliile lui – de la canapeaua cu gândăcei, la fox-terrierul de lemn și până la cojițele de brânză pentru păsări din cutiuța metalică de lângă chiuvetă, totul e acolo. Casa copilăriei nostre. A celor care am avut lacrimi în ochi. Nu e nimic ostentativ în acest spectacol. Dimpotrivă – e o curgere firească – domoală și jucăușă, apoi tumultoasă și amenințătoare – cum e-n viață.

Și după ce te lași amețit de turnanta de la Bulandra care întoarce pe toate fețele camerele din casa bunicii și îmbătat de acordurile de violoncel...vin actorii. Pe Marian Râlea l-am văzut la 9 ani. Nu, nu eu aveam 9 ani când mă trezeam duminica să-l văd pe Magician; eram și mai mică de atât. El, pe scenă, în seara asta avea 9 ani. Pe cuvânt. Un copil sensibil, bolnăvicios, dar jucăuș, inventiv, inteligent și foarte atent la ce se întâmplă în jurul lui. Yuri Kordonski nu l-a gândit pe Sașa ca pe un narator omniprezent. Sașa nu e adultul care joacă rolul copilului, ci odată ajuns între umbrele care prind carne în fața noastră, Sașa are 9 ani și ne povestește cu haz, inocență și seriozitate. E dureros de matur copilul ăsta de 9 ani când o întreabă pe Bunica ce se întâmplă cu omul în Iad și în Rai, sau atunci când cuprinde toată viața Bunicii în câteva cuvinte: ”S-a rupt firicelul iubirii”. Asta e cheia întregului spectacol. M-am bucurat ca într-o dimineață de duminică din copilăria mea de Marian Râlea în acest rol, tocmai pentru că nu l-am mai văzut pe Magician. Bunicul, Claudiu Stănescu, e contra-punctul comic la comedie și contra-punctul dramatic la dramă. Parcă venit dintr-un alt tablou de familie, e frust, cu picioarele bine înfipte în pământ, o materie brută care nu vrea să se lase șlefuită. Postura îl recomandă drept capul familiei, însă soția  i-a suflat acest rol. Andreea Bibiri e Mama, ”ciumița”, așa cum o alintă Sașa (adaptare după formula Bunicii: ”Ți-a venit ciuma bubunoică”). Deși mi-aș fi dorit să o iubesc și eu așa cum o face fiul ei, nu pot. Emoția pe care o poartă pare contra-făcută și văd în ea maidegrabă camaraderia prietenului de nădejde, decât candoarea și raiul matern la care speră Sașa.

Și ar mai fi Bunica. Am auzit de multe ori, am citit-o de și mai multe, am spus-o mereu: Mariana Mihuț este formidabilă, Mariana Mihuț este genială, Mariana Mihuț este uluitoare. Mă așteptam să fie astfel și de data asta. Dar e mai mult. Pe mine la școală nu m-au învățat cuvântul care să spună cum e Mariana Mihuț în acest spectacol. Dacă minimalizez ceea ce face pe scenă pot să spun că devine o scorpie bătrână când își înjură nepotul și soțul, o mamă inumană când își blesteamă fiica și că o crezi până la ultima literă. Apoi, are un haz nebun când, din te miri ce, pe nesimțite, te face să pufnești în ras. Te țintuiește în scaun și uiți să respiri când cu cea mai sfâșietoare sinceritate povestește cum și-a îngropat fiul de nici doi ani și cum a fost internată forțat la balamuc. Iar la final îți scoate inima din piept și ți-o pune în mână; privește-o dacă poți. Nu știu cum, nu știu de ce. Știu doar că e singurul om care poate să facă asta.

Și cum între timp am căutat și în dicționare, și în enciclopedii, și pe Google și tot nu am găsit cuvântul pe care îl caut, mi-am dat seama că m-am obosit degeaba. Îl știu de când m-am născut. Sașa spune la un moment dat că Bunica e viața și Mama e fericirea.

Pentru mine, Mariana Mihuț e mama.

Platon

Turistul comic sau Johnny Deep și Angelina Jolie într-o parodie de succes

Un oraș superb – Veneția. Doi actori superbi – Angelina Jolie și Johnny Deep. Un film nu chiar așa de superb –  ”Turistul”. Dacă mergem la filmul lui Donnersmarck să vedem unul de acțiune/ dramă/ thriller, așa cum l-am găsit prezentat pe IMDb, clar suntem deziluzionați. Eu am văzut o parodie subtilă și inteligentă și mi-a plăcut.

Există suficiente ingrediente pentru oricare dintre genurile pe care le pretinde. Problema e că din rețeta fiecăruia lipsește exact secretul bucătarului și probabil așa am ajuns să fiu servit cu un carcalete și nu cu un meniu complet. Intenția este clară – se iau doi actori frumoși de pică, talentați (el mai mult ca ea), la mare căutare, se combină până se omogenizează, se pune suspans cât cuprinde, se stropește cu puțin romantism, un praf de dramă și se condimentează cu comedie după gust. Voilà! Ei, n-a prea ieșit tortul miresei, ci prăjitura cu răvaș. E un film frumos, în sensul plăcut la vedere, mai puțin inteligent decât se vrea a fi, dar, în orice caz, de văzut.

De ce mi-a plăcut mie, în schimb. Am trecut peste orgasmul vizual, și extazierea în fața peisajelor (urban și uman) și m-am distrat copios văzând cum rând pe rând sunt luate la mișto nații dintre cele mai subțiri – de la englezi la francezi și de la italieni la ruși, să nu mai vorbesc de americani. Clișee peste clișee, subtile sau evidente, introduse ca din greșeală în poveste, en passant, dar care sunt frișca de pe tortul inexistent. Apoi nu puteau lipsi satirele inspirate din clișeele hollywoodiene – alt prilej de răsfăț. Cum să nu râd când la o petrecere exclusivistă din Veneția, pe ringul de dans toți domnii și doamnele fine se regrupează instant în perechi la primul acord al melodiei și îi lasă în mijloc, privindu-se lung, pe protagoniști. Dacă s-a vrut să fie comic, le-a ieșit. Dacă era un moment de acțiune/ dramă/ thriller… e grav. Tot filmul, în fond, mi-a mirosit a parodie atipică. Nu are nimic din vehemența lui ”Kill Bill” și nu e frust ca ”Hot shots” . E foarte pe muchie, în așa fel încât mă întreb dacă așa au vrut sau a ieșit așa din greșeală. Are ceva din ”Once upon a time in Mexico” (în care tot Johnny Deep decima jumătate de piață după ce i se scoseseră ochii) și nu prea. E chiar mai pe bune și e cu mult mai rafinat.

Povestea e jignitor de simplă: combinația dintre ”un băiat iubea o fată” și ”fetele frumoase aduc belele” cu o răsturnare imprevizibilă pe final. Chiar, de ce nu l-au descris și ca mystery? Un gen în plus sau în minus… ce mai conta. Angelina Jolie are o mare calitate în felul de a interpreta. E atât de frumoasă încât nu e nevoie să mai joace frumusețea. Nu e sexy, nu e provocatoare, nu e extravagantă. E frumoasă. Și cu clasă. O doamnă. Și mă hazardez să spun că joacă bine – ce are ea de jucat aici. Nu e Nicole Kidman în ”The hours”. E Angelina Jolie în ”The tourist”. Și asta e de bine. Pe Johnny Deep m-am bucurat să-l mai văd și fără machiaj. După atâția pirați, Sweeney Tozi, fabrici de ciocolată și țări minunate mai că uitasem cum arată. Frumușel, frumușeeel… tot chipeș a rămas și la 48 de ani. Aici nu prea mai fac mofturi pentru că joacă omul. Joacă bine. Asumat, serios, amuzant până la Dumnezeu, profesionist. Nu e Johnny Deep în ”Donnie Brasco” sau ”Ciocolată cu dragoste”. E Johhny Deep undeva între ele, plus ceva din ”Don Juan”. Și asta e de foarte bine.

Una peste alta, ”Turistul”, așa parodie cum l-am văzut eu, este un film reușit. Decât să mergi la ”Die hard„ (1, 2, 3, 4… la alegere) să vezi cum explodează tot și toate, mai bine te relaxezi la o urmărire molcomă cu șalupe de lux pe canalele Veneției – tot acțiune se numește. Decât să plângi două ore la ”Love story”, mai bine te bucuri de un sărut scurt, dar pasional pe un balcon din Veneția. Și decât să tremuri în fotoliu la ”Psycho”, mai bine stai cu sufletul la gură (sau poate nu) să afli cine e Alexander Pearce. Și cum pe toate celelalte le-ai văzut demult… merită să vezi și ”Turistul”. 

Platon

Săpător după talente. Azi, Raluca Iuraşcu

De ce ea?

Când am vazut-o întâia dată, am ştiut că trebuie să mizăm pe tinerele talente, cât mai tinere şi cât mai mari. Noi, adică ţara asta de neisprăviţi care stăm şi aşteptăm să ne sufle strănii ce avem mai bun, vezi şi cazul Oanei Zăvoranu la Hollywood, al Monicăi Bârlădeanu în Italia şi al Mihaelei Rădulescu la Monte Carlo.

Când am văzut-o a doua oară, am realizat că da, actoria nu moare, doar se transformă, şi monştrii sacri ai scenei pot să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, nu să se tot sucească de pe o parte pe alta, ca până acum. Actoria există şi s-a întrupat în ghemotocul ăsta de fată, care ne surprinde cu fiecare episod. Şi parcă datorită ei, nu ştiu cum, Narcisa e mai domestică...Jocul ei e plin de expresivitate, mai ales în scenele în care e drogată; privirea aceea unică, capul aplecat mereu într-o parte (dreapta pare-mi-se), motivul inconfundabil şi felul în care îşi ţine drăgălaşele-i picioare ne fac să descoperim următoarele: 1) viciul are chip aproape uman; 2) de ce un copil aflat la vârsta întrebărilor să treacă prin aceste experienţe? 3) dacă a trecut de ce mai filmează doar în Narcisa sălbatică? 4) Gloria Miralena Bumbesco are urmaşi; 5) dar de ce să aruncăm un suflet pur într-o telenovelă porno? 6) trebuie făcut de urgenţă “Narcisa salbatică 2” care să se cheme “Anastasia – un destin cu greutate”; 7) viaţa e complexă şi are multiple aspecte.

Clickportret

Raluca Iuraşcu este descendentă, pe linie paternă, din Mihai Eminecu şi George Enescu – deodată şi laolaltă, aşa cum poporului român Traian îi este tatăl şi mumă Decebal. Din Ion Creangă nu. Pe linie maternă, printre strămoşii săi cu pedegree  se numără şi Alexandru Sahia. Observaţi, vă rog, arcul peste timp şi peste film pe care familia îl face, dându-şi mâna în istorie reprezentanţii ei cei mai de soi. Cu aceste date genetice, plus un tată care este interesat de soarta odraslei sale, Raluca Iuraşcu nu avea de făcut decât să meargă mai departe, ca vântul din Vama Veche. Ceea ce a şi făcut, rapid şi la obiect: a concentrat cursuri de actorie la trei universităţi, precum cubul Knor, şi savoarea acestui mix de ingrediente este de neconfundat. În Raluca Iuraşcu se împletesc metodele de vară de la Oxford Brooks University, University College London, Fort Lauderdale University Florida Miami. Plus amprenta clasei de actorie de la “Dinu Lipatti” – un liceu de vis. Este totodată elevă la Shakespeare School Bucureşti – credeţi că e ceva întâmplător pe lumea asta?

În ceea ce priveşte cariera artistică a Ralucăi, în afara rolului din filmul de mare succes “Pam Para Ram”, debutul său pe micul ecran face trimitere direct la strămoşul Eminescu şi la apariţia sa meteorică, de luceafăr, în cultura română. Noi sperăm să nu aibă destinul poetului (compozitorul a dus-o mai bine) decât sub raport de drepturi de autor, pe care ar putea să le şi pretindă, de altfel! Iar fanilor le sugerăm să o mai lase în pace, pentru că talentul şi celebritatea, ca şi filmările la un serial sunt lucruri greu de suportat.

Recomandări şi speranţe

Studiindu-i profilul, alura, emploi-ul şi contre emploi-ul noi sperăm să trăim să o vedem în: “Cabaret/ Moulin rouge”, “Medeea” de Euripide sau, măcar, “Antigona” de Sofocle, “Splendoare în iarbă”, “Callas forever young” şi “Basic instinct”. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Întrebare:

Ştie cineva ce funcţie are tatăl ei, domnul director de la Sahia Film în PD-L? Aşa, de curiozitate.

Aristotel

Muzici vesele şi neveste triste

Dacă îi spui unui “mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu “Nevestele vesele din Windsor”, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.

Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul “Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul “Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul aparţine muzicii, de parcă Alifantis l-ar fi chemat pe Tocilescu în ajutor şi nu invers. Regizoral, n-am văzut decât nişte soluţii vechi, obosite, care semănau mai mult a încropeală şi a trist copy-paste, decât a direcţie coerentă şi puternică. Distribuţia, cu foarte mici excepţii, pare o adunătură de oameni găsiţi la întâmplare pe holurile teatrului. Altfel nu se explică nici prezenţa însoţitorilor lui Falstaff, nici Falstaff însuşi, nici unele personaje secundare, dar importante în economia piesei. Actoriceşte, caracterele sunt insuficient creionate, relaţiile nedezvoltate; muzical, multe voci sună prost. Şi-atunci te întrebi ce a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească într-un spectacol. Dealtfel, încă de la început câte ceva deranjează ochiul sau urechea, ceea ce face ca şi puţinele scene bune să fie uitate, iar cele începute promiţător să sfârşească trist. De pildă, spaţiul prea mic este sufocat de o distribuţie aşa de numeroasă plus decor plus band. Cheia de joc nu e clară pentru toată lumea sau, cel puţin, nu e asumată până la capăt, iar tipologiile care populează acest univers şi care au făcut vogă în anii ’70 sunt acum exagerate sau ridicole. Falstaff, legendarul chip din “Nevestele...”, nu este decât o caricatură. Bietul actor e depăşit de cerinţele personajului, vocea sa e gâjâită, omul oboseşte la orice mişcare şi în van vrea să semene cu o mixtură de Hemingway (cu tot cu bătrân şi mare) şi de Moş Crăciun decrepit. Nu e nici Falstaff, nici altceva.

Alţii, precum Ewans sau Doctor Caius, sunt citiţi într-o cheie atât de voit comică încât devine şarjă. Despre Crina Mureşan în rolul Doamnei Ford, care nu e nici pe departe prezenţa din “Elisaveta Bam”, prefer să nu mai spun nimic.

Cu toate acestea, sunt trei motive pentru care nu pleci la pauză (cel puţin nu eu) şi nici nu regreţi că ţi-ai pierdut seara. Primul este muzica excelentă a lui Nicu Alifantis, insipirat scrisă şi aleasă, interpretată foarte bine de trupa Byron – nişte băieţi cărora le urez viaţă lungă în teatru. Oricum, şi atunci când nu cântă, sunt mult mai prezenţi decât figuraţia. Aranjamentele instrmentale şi vocale, alături de mişcarea gândită de Felicia Dalu, vorbesc despre o muncă de concepţie alcătuind un tot fericit pe care ar fi bine să şi-l asume, prin repetiţii, şi actorii.

Celelalte două motive sunt date de prezenţa Adrianei Trandafir şi a lui George Ivaşcu. Prima, în Doamna Quickly, îşi construieşte personajul cu atenţia unui actor de dramă, cântă şi dansează ca un actor de musical. A găsit gestul caracteristic, alura, profilul şi le duce până la capăt. Efortul nu se simte, energia sa scenică e debordantă, iar apariţia se reţine şi se aşteaptă. Dealtfel, în momentele când nici unul dintre cei doi actori nu apare,  eşafodajul se clatină, ritmul cade şi atenţia spectatorului scade. George Ivaşcu, în Domnul Ford, înţelege, înainte de orice, cheia personajului şi se foloseşte de toate instrumentele pentru a-şi susţine demersul. Voit îngroşat, cu elemente burleşti, jocul şi joaca lui George Ivaşcu amintesc aici de stilul lui Louis des Funès – opţiune fericită pentru ce s-a vrut a fi iniţial acest spectacol. Dar iată că trei motive nu-s de ajuns.

Refuz să compar “Nevestele triste” cu cele vesele din ’78 sau cu “Nevestele vesele...” ale lui V.I. Frunză - un soap opera, tot cu muzică live. Tocmai de aceea apare cuvântul “trist” de atâtea ori în rândurile de mai sus. Şi încă-o dată: trist este că publicul va vei să caute ceva ce aminteşte de Tocilescu. Şi nu va găsi.

“Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare; regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Francois Pamfil; costume: Corina Grămoşteanu; coregrafia: Felicia Dalu; muzica: Nicu Alifantis; cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Şerban Celea, Gelu Niţu, Adi Ciobanu şi alţii; Teatrul Metropolis Bucureşti. 

Aristotel

Nicio zi fără Serial

“Alo, Da! Hai, mamă, zii repede că începe serialul! Eee, nu e vorba că mă deranjezi, dar nu te-ai învăţat şi tu odată că la patru e serialul. Bine mamă, hai, sună-mă mai târziu, bine? Pe la şapte aşa, că încep şi ştirile la cinci şi e şi domnul Măruţă. Bine, te pupă mamaie! Pa, pa.”

 

De fapt are dreptate femeia. Ar fi cazul să ştim cu toţii, de la şcolar la pensionar că în fiecare zi de luni până vineri, de la patru la cinci e Serialul. De Andreea Esca îţi place, nu-ţi place, la “Dansez pentru tine” te uiţi, nu te uiţi... dar serialul vrei - nu vrei şti că e tot acolo. E un adevăr general valabil al realităţii noastre. O lege nescrisă a televiziunii şi nu numai... o lege a firii deja. Dacă se întâmplă să fie patru şi serialul să nu înceapă, e la fel de probabil ca soarele să nu mai răsară mâine dimineaţă. E imposibil să nu fi văzut măcar cinci minute dintr-un episod, să nu ai un prieten care l-a urmărit 3-4 ani în gimnaziu/liceu/facultate, o bunică sau o mătuşă fan declarat şi la fel de puţin probabil e să nu ştii cum arată Victor Newman.

O dată pe săptămână dacă te uiţi eşti la zi cu toate intrigile. De fapt, important e să ştii cine e în spital sau în închisoare (trebuie să fie unul bolnav sau judecat pentru ceva... cel puţin de 15 ani aşa e). Nu contează că ai fost plecat în vacanţă două săptămâni şi ai pierdut sărutul dintre Sharon şi Brad; peste maxim două zile precis are unul din ei remuşcări, cu ocazia asta vezi flashback-ul şi înţelegi imediat de ce Sharon s-a purtat aşa rece cu Nick. Important e să nu ratezi aşa-numitele “morţi spectaculoase” – o explozie, un avion care se prăbuşeşte, o maşină care dispare în junglă, o barcă scufundată; evident toate astea doar povestite cu lux de amănunte pentru că nu vedem mare lucru din eveniment. Şi asta pentru că e nevoie de ambiguitate. Cum de ce? Se vede că nu urmăriţi serialul... pentru că personajul nu moare de fapt. Dispare preţ de două-trei sezoane (probabil actorul respectiv are un alt proiect) şi apare când ţi-e lumea mai dragă şi când taman ce uitasei de el pentru a distruge fericirea fostei iubite care e pe punctul de a se mărita cu duşmanul lui de moarte. Cu fiecare revenire pot apărea şi surprize – nu în scenariu, ci în distribuţie. Dacă eşti începător în descurcarea iţelor din Genoa City nu te deranjează de fel actriţa care o interpretează pe Victoria. E simpatică, drăguţă, are prestanţă de doamnă directoare... în fine, nu e nevoie de mari calităţi pentru a  face faţă cerinţelor. Una peste alta dă bine pe sticlă şi asta contează cel mai mult. Da, dar când ai ştate vechi şi ai prins-o acum doi ani pe cealaltă actriţă care o juca pe Victoria cum să nu îi duci dorul?

Cam asta se întâmplă. Ştiţi, nu? Vreţi să vă povestesc de relaţia dintre Jack şi Phillis, de concurenţa dintre Newman Enterprise şi Jabot Cosmetics, de restaurantul Ginei, de cum era să o omoare Sheilla pe Lauren, de ce a ajuns John la 117 ani în închisoare? (despre toate astea am aflat din două episoade care mi-au servit drept cercetare împreună cu informaţiile preţioase venite de la o prietenă care mi-a spus cu mare satisfacţie cum a reuşit să “se lase după 10 ani”). Fie că urmăriţi serialul şi ştiţi foarte bine despre ce vorbesc, fie că încă vă opuneţi cu înverşunare să vedeţi măcar un episod, nu are niciun farmec să enumăr la infinit poveştile şi interdependenţele din film. În fond totul se reduce la combinaţii de n luaţi câte k, permutări de cupluri şi arajamente între corporaţii. La volumul de personaje la care s-a ajuns (bătrânii nu mor în acest serial, iar copiii se nasc unul pe sezon), la încâlceala de relaţii şi mai ales la numărul de episoade (8000 şi ceva în State, 4000 şi ceva la noi) e greu să mai inventezi alte situaţii. Aşa că se iau datele problemei şi se rearanjează încât toată lumea s-a culcat cu toată lumea (mereu din iubire), toată lumea a fost/este prietenă cu toată lumea, inutil să spun că toţi se cunosc între ei.

Şi totuşi... de ce nu ne plictisim? De ce ne uităm? Motive de ordin intelectual nu prea am reuşit să adun, la capitolul extra artistic în schimb, stăm bine: băieţi şi fete frumoase la tot pasul – tineri, plini de energie, se sentimente pure şi calde. Feţe plăcute au mai toţi actorii. Dive bine îmbrăcate. Interioare cu bun gust. Aranjamente florale viu colorate. Pereceri cu fast o dată pe lună. Bine şi doar pentru asta să petreci o oră pe zi, zi de zi, timp de 15 ani, cu ochii în televizor? Iniţial asta e. Apoi, ceva din nostalgia Dallasului, plăcerea de a vedea o lume pe care abia o descoperi şi încet-încet te trezeşti implicat în poveste. Poveste la modul generic vorbind, pentru că între timp s-a schimbat şi reorganizat. Îi cunoaştem pe Victor, Niki, Jack, Ashlley, Paul, Jill, Neil, Drucilla, copiii şi nepoţii lor de-o viaţă. Zilnic intrăm în vieţile lor şi suntem nevoiţi să ne implicăm sufleteşte în fiecare succes sau eşec în dragoste prin care trec de la un episod la altul. O cred pe prietena mea când spune că dă dependenţă. E vorba şi de obişnuinţă, de tabieturi sau de rutină. 

Cu toate astea serialul are un public constant, iar posturile concurente nu au nicio şansă când vine vorba de rating. E leaderul incontestabil. Pare reţeta succesului absolut şi ce e şi mai curios nu dă semne de îmbătrânire. Ei, nu v-aţi dat seama încă despre ce serial e vorba?! E “Tânăr şi neliniştit”.

Platon

Brandul de teatru

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturala, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: “nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi “ţeapa” lui Ghilduş, “cartoful” lui Băsescu, “crucea cu cravată” – iertare, domnule Corneliu Coposu –  şi, în sfârşit, “Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul d-lui Ioan Bolborea preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă “Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” – nume care trimite la două referinţe culturale a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori “paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva “de ce”-uri: de ce aceste personaje şi nu altele, de ce acei actori şi nu alţii şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?

Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa d-nei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteala că dacă autorul ar fi recitit “D’ale carnavalului” sau “Conu Leonida...” (“Năpasta” e la lecturi opţionale, ca orice dramă) ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin – un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii car perpetueză imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi “veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă “realismului”, precum personaje ca “Mica sirenă” sau “Manneken Pis”. Urâte pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Vianu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl. Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza d-nei Elena Udrea?

Monumentul a fost dezvelit pe 19 decembrie – o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.

“Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” de Ioan Bolborea; o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1.5 milioane euro şi construcţia sa a durat 8 ani.

Aristotel