Obsesia corpului

Mă gândeam serile trecute, urmărind o nouă emisiune lansată cu vâlvă pe Antena 1, la obsesia frumuseţii. Nu ştiu dacă domniile voastre aţi remarcat (eu iată că sunt un întârziat) că ultimii 50 de ani sunt guvernaţi de “obsesii”, nu de valori, de idei conducătoare. Chiar şi scopurile au căpătat această alură, ţelurile, profesiile. Obsesia banului, a tinereţii, a vindecărilor miraculoase, a celebrităţii. Dar obsesia, spre deosebire de ţintă, chinuie, doare, te transformă în sclav şi te modifică. Ei şi ce, dacă ajungi ce ţi-ai propus?! Vei fi fericit cu boala ta, că doar n-o s-o părăseşti acum, când a devenit una cu tine!?

Iar dintre toate maladiile care au atins veacul acesta, cea a frumuseţii corpului mi se pare una dintre cele mai devastatoare. Cel puţin pentru femei. Lasă imensa industrie făcătoare de imagine pe care ele o hrănesc, mă gândesc la sufletul lor terfelit cu atâta bucurie de obsesia întreţinerii leşului lor. Iar dintre toate – actriţe, femei de carieră, soţii importante ş.a.m.d. – cele mai folosite mi se pare modelele.

Pentru a participa la o competiţie precum cea pe care am văzut-o eu la televizor, “Next Top Model”, condiţiile sunt foarte stricte, chiar dacă la preselecţie nu se spune nimic despre asta. Probabil că organizatorii îşi închipuie că şi concurentele, şi telespectatorii sunt atât de pasionaţi de subiect încât e imposibil să nu ştie exact toate regulile jocului. Ca să verific, am făcut un test: am sunat un prieten, o amică mai precis, care mi-a recitat tot imediat. Ba mai mult, ştia nume, date, exemple de cariere celebre şi tot tacâmul. Ruşinat, am recunoscut că habar n-aveam că dimensiunile corecte, de pildă, nu sunt 90-60-90, ca la concursurile de miss, ci 86-54-86 şi că înălţimea minimă e de 1,73m, maxim 1,79m. Degeaba m-am revoltat spunând că mi se pare inuman dictonul “un model nu e niciodata prea slab” şi că greutatea oarecum normală e cu 20 kg mai mică decât înălţimea. Iar dacă vrei să urmezi o carieră în modeling, e bine să începi de la 14, maximum 16 ani. Cu alte cuvinte, căutăm minore înalte, deşirate, anorexice, cărora le băgăm în cap că frumuseţea înseamnă înfometare şi expunere repetată şi indecentă a trupului lor chinuit de pastile şi de inaniţie. Totul legal, cu zâmbetul pe buze, o întreprindere susţinută de milioane de puştoaice isterice şi de  mamele lor nebune. Aceste mame care în anii ‘70 erau ele nişte fetiţe apucate, strigând pe străzile marilor oraşe: “Corpul nostru ne aparţine!”. Ceea ce părea atunci o justificată mişcare pentru egalitatea sexelor, a legiferării avortului şi a respectului femeii, s-a transformat ulterior într-o demenţă. E drept, nebunia nu începuse de-atunci; obsesia trupului, a frumuseţii cu orice preţ e veche în istorie. Dar secolul nostru a făcut-o axiomă şi a impus-o, prin cinema şi televiziune, la nivel mondial. Iniţial, dacă vă amintiţi, au fost femeile fatale de la Hollywood, care trebuiau să emane un magnetism erotic cuceritor; apoi, divele sofisticate made in Europe, modelul femeii încă de neatins, un soi de icoană senzuală la care trebuie să se închine tot mapamondul. Decăderea vine repejor, femeia nu se mai vrea doar idolatrizată, ci atinsă; ulterior folosită. Se inventează pin-up girl, cu alte cuvinte începe exhibiţionismul prefabricat al anilor ’50. Imaginea de fată cuminte, cu ochii mari şi obraji rotunji, dar şi cu fese îndrăzneţe umple revistele şi posterele care se lipesc peste tot: în dormitoare, în vestiare, pe geamurile tirurilor. Neglijeurile şi costumele de baie iau locul rochiilor de seara. Cu Marilyn Monroe nu doar că senzualitatea a devenit permisă, rolul ei era să invite; aşa că s-a transformat în sexualitate pur şi simplu. Intangibilitatea dispare, reperul devine acum idioţenia fermecătoare a femeii care nu pricepe nimic dar admite orice cu “naivitate”. 

De-aici încolo – drum liber la folosirea trupului! Ne ocupăm noi, bărbaţii, de asta; ele să aibă grijă să fie cât mai obsedată de frumuseţe. Aşa începe comerţul corpurilor, o prostituţie legiferată de secol prin cuvântul “artă”: arta de a fi miss, de a fi fotomodel, top-model, super model, next top model, ex top model. Corpul femeii începe să se croiască după rochiile pe care trebuie să le poarte pe catwalk, după lumina care cade dintr-o parte la şedinţa foto, după accesoriile unei case de bijuterii. Părul trebuie să fie lung, buzele cărnoase, ten alb, ten bronzat, ochii ademenitori, atitudinea de vampă copil, picioarele interminabile, cu sâni sau fără, în funcţie de colecţia prezentată. Trupul este compus, recompus, fabricat şi prefabricat în funcţie de cerinţele pieţei. Şi încă nu-i destul: femeia cu oase, carne, sânge şi fără minte, intră acum în concurenţă cu trupul virtual, cel alcătuit de computer, cu trupul cibernetic al unei Catwoman – varianta feminină de Superman. Şi ştiţi care-i nebunia? Că de multe ori câştigă femeia reală. Obsesia depăşeşte matematica.

Pornisem de la o emisiune care face vâlvă în Statele Unite. La noi va fi una de duzină. Slavă Domnului că nu ştim decât să copiem prost. Cred şi sper că nu se va transforma “Next Top Model” într-un fenomen de isterie feminină naţională. Sau mai ştii? Poate că morbul frumuseţii leşului e înscris în ADN-ul epocii.

Apropo de hoituri, o altă amică, mai în glumă, mai în serios, îmi spunea că dacă moare să nu o îngropăm. Ar fi păcat să ronţăie viermii o investiţie de o viaţă în creme, geluri, măşti de faţă şi alte marafeturi. Oricât de absurdă mi s-a părut la început ideea, acum parcă încep să văd lucrurile altfel. Mai ştii dacă nu-i o viitoare afacere, o viitoare obsesie sau măcar un subiect pentru o scurtă emisiune? Lenin, pionerule, te salut!

Aristotel