Black swan – un film de coşmar

Agitaţie mare pe Facebook la început de an. Prieteni, cunoştiinţe, colegi şi rude postează, trimit mesaje, linkuri şi poze.  Efervescenţă şi o avalanşa de întrebări pe peretele meu: „Ţi-a plăcut Black swan?”, „Nu-i aşa că tipul ăla francez e carismatic?”, „Vai ce bine a jucat aia mică, merită Oscarul clar!”. Toate interogaţiile pleacă de la premisa simplă conform căreia eu deja văzusem filmul lui Aronofski. Şi cum nu-mi dau cu părerea despre ceva ce nu cunosc, mi-am luat bilet să văd ce a stârnit atâta interes prietenelor mele virtuale.

Înainte de începerea filmului deja îmi formulasem clar două reply-uri „isteţe” pentru mult prea entuziastele fane ale filmului: „Grow up!” pentru foreigners şi „Filmele ruleaza la Cinematecă, nu la Mall. Nu mai încurcaţi borcanele” pentru autohtone. Niciodată nu-mi miroase a bine când un film e atât de popular în mediile reţelelor de socializare – semn evident că este cum nu se poate mai comercial. Şi începe filmul: un coşmar.

Nu a trecut mult şi mi s-au confirmat supoziţiile: o actriţă frumuşică şi inocentă, un actor şarmant (avea dreptate prietena mea), încă o actriţă sexy şi periculoasă, poveste simplă, puţin romance – totul pe gustul targetului 16-20 de ani, balet şi muzica lui Tchaikovsky pentru snobi, sânge şi accente grave pentru emokizi/depresivi, suspans, mister şi tensiune pentru smart viewers. Deci, da. E comercial. Are tot ce-i trebuie ca să se vândă bine şi ca să se vorbească despre el mai mult de o săptămână pe Facebook. Să nu mai vobesc de nominalizările la Oscar. E de acolo.

Ajung acasă, deschid laptopul, scriu username şi parola şi postez repede un răspuns: „Ei, da... deci se poate! Artă de calitate ambalată comercial, dar artă, „Black swan” ăsta. Şi da, aia mică merită Oscarul, iar Vincent Cassel chiar e carismatic.” Socoteala din târg....e mai profitabilă decât cea de acasă. Cum, necum, în afară de câteva exagerări nu prea am ce să reproşez. Natalie Portman joacă, nu se încurcă. Şi are ceva treabă – de la copilul muncitor, cuminte şi ascultător se transformă într-o scorpie vicleană de mai mare frumuseţea. Nina, balerina talentată şi graţioasă, se luptă pentru dreptul la celebritate cu preţul identităţii sale. Vezi cum o locuieşte personajul, cum din iubire pentru artă începe să iubească arta din ea care o va devora până la final.

Apoi, miza e mare. Filmul vorbeşte despre ceva. Are carne şi spune o poveste, nu e un simplu pretext umplut cu fumigene şi artificii. E drama artistului pus în postura de a se oferi pe de-antregul vocaţiei sale; artistul care arde spectaculos şi se consumă fără să privească înainte sau înapoi. Artistul aici şi acum, faţă în faţă cu rolul, cu şansa de „a fi”. Iar povestea asta a fost spusă de multe ori, în multe feluri, în artă şi în istorie. Provocarea e să o spui astăzi pe înţelesul secolului XXI. Şi cum suntem o lume de egocentrici, schizofrenici, bipolari, maniaco-depresivi, sensibili doar la stimuli dureroşi, materialişti, greu de impresionat, sadici şi cruzi... povestea lebedei negre nu mai e romantică, nici măcar dramatică. E furibundă, agresivă, violentă... provocarea de a ieşi din tine înseamnă întâlnirea cu viciul, cu sexul aberant, cu durerea fizică şi cu nebunia. A te metamorfoza interior din imaculata lebădă albă, ocrotită de mama, în senzuala lebădă neagră, gata să calce peste cadavre din plăcere, echivalează cu pierderea virginităţii în favoarea vieţii la bordel. Iar spectatorul e şocat – depinde numai de el dacă se lasă păcălit şi tresare la câteva picături de sânge sau măşti groteşti apărute din întuneric sau îşi ţine respiraţia până la final când acumulează destul suflu pentru a face „Wow!”. „Black swan” nu e neapărat un film imprevizibil, dar deschide multe piste şi gâdilă inteligenţa publicului care e luat prin surprindere ca şi mine. Vii să vezi un film despre care ai auzit atâtea încât ai impresia că îl şti deja şi primeşti o porţie de artă contemporană. Elementul surpriză e cartea pe care mizează filmul de la bun început. Şi asta e de apreciat.

La ieşirea din sală mă trezeam din coşmarul visat de alţii pentru mine. Şi a fost reconfortant. Mecanismul filmului este cel al unui vis urât care te poartă prin lumi suprapuse inteligent. În mod normal, visele nu se pot povesti. Aici e arta acestui film – este un coşmar povestit cu lux de amănunte, în care logica şi fantasticul se completează şi devin realitatea personajelor; realitatea spectatorului care visează în sala de cinema.

Platon