Mama mea, Mariana Mihuț

”Idiot, scârbavnic, scârbos și blestemat! Paduche ce ești! Te calc în picioare! Fac doi din tine! Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de oameni, de pești, de păsări, de ape, de văzduh!” – Bunica. Bunica pe care niciun copil nu o merită. Un torționar în haine civile, cu căciulă croșetată și papuci de casă. Paranoică,  prefăcută,acaparatoare, egoistă, rea. O urăști. Și pe bună dreptate. Cum să admiți ca o bunică să își chinuie nepotul, îl sufocă și care pe deasupra își tratează soțul ca pe o cârpă? Cum să nu urăști un monstru?

Să fie monstru personajul interpretat de Mariana Mihuț în spectacolul de la Bulandra? Își urăște soțul și fiica și nepotul? E un tiran lipsit de afecte? Din egoism și răutate se poartă așa? NU!!! Din dragoste! Din dragostea pe care a revărsat-o peste toți cei care nu au știut să o primească. Din dragostea care i-a fost refuzată. Din dragostea furată. Din dragostea înșelată. Din dragostea pe care o râvnește de o viață. Dragostea din care le-a dat tuturor și dragostea din care a uitat să-și trăiască viața. Bunica e toată iubire! O iubire sufocantă, ciudată, aparte, atipică. Iubirea-ură. Iubirea unei femei care și-a trăit viața pentru ceilalți și care a ajuns să urască fericirea care i s-a refuzat încă o dată și încă o dată. I s-a consumat iubirea și acum încearcă să supraviețuiască din cioburi de tandrețe și milă pe care le stoarce din sufletul secătuit. Și e atât de frumos... Frumos până la lacrimi. Lacrimi pe scenă, lacrimi în sală, lacrimi la ieșirea din teatru și lacrimi acasă. Apoi rămâne o liniște odihnitoare, o căldură venită de nicăieri și fericirea pe care ea nu o poate atinge. Și e bine. Și ei îi e bine în scrânciobul legănat de îngeri, acolo unde am lăsat-o la căderea cortinei. Acesta e spectacolul ”Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski.

Dramatizarea după romanul omonim al lui Pavel Sanaev gravitează în jurul acestei femei. Spectacolul nu este autobiografic precum romanul, iar centrul de greutate trece de pe Sașa pe Bunică. Yuri Kordonski nu ne oferă doar fereastra ochilor nepotului care, ajuns la vârsta maturității, își rememorează copilăria disputată între mamă și bunică, ci un perete de sticlă imens prin care vedem povestea așa cum a fost. Nu există nici Bau-Bau și nici eroi de basm. Doar oameni și adevărurile lor de viață. Și câte adevăruri mai sunt... Al lui Sașa, copilul inocent care nu vrea decât să fie ca toți ceilalți copii – cu mama, cu tata, iubit și îngrijit. Al Mamei care vrea să repare greșelile trecutului și să  își mai încerce o dată norocul la fericire. Al Bunicului care a fost fidel o viață și care așa, actor ratat cum e, are dreptul la o bătrânețe liniștită. Și adevărul Bunicii – poate cel mai adevărat dintre adevăruri, tocmai pentru că e cel mai dureros. Și îi crezi pe rând pe fiecare în parte. Îi condamni și îi iubești pentru că sunt vii; nu rânduri pe hârtie și nici umbre pe o pânză. Nu actori într-un spectacol sau personaje abstracte. Sunt de-ai tăi. Și invariabil regăsești o bucățică din tine măcar în unul din ei. Eu una țin într-o cutie de lemn ”nimicuri” dragi, la fel ca Sașa. Și bunicul meu aducea din delegații cadouri prețioase. Și mama se punea la mintea mea și ne jucam Piticot. Și bunica mea îmi dădea de mâncare în ideea să nu rămân mică și pricăjită. Dar nu motivele mele sunt importante. Eu sunt una singură într-o sală în care alți trei sute de oameni au lacrimi în ochi sub zăpada albastră care cade peste ei. Nu știu de ce, dar respirațiile noastre sunt la unison cu cele ale actorilor. Poate că s-a pogorât îngerul peste spectacol și în seara asta.

 În sunet tragic de violoncel, sub lumina rece, se rotesc pe scenă câteva piese de mobilier și universul domestic multifațetat ni se deschide în toate detaliile lui – de la canapeaua cu gândăcei, la fox-terrierul de lemn și până la cojițele de brânză pentru păsări din cutiuța metalică de lângă chiuvetă, totul e acolo. Casa copilăriei nostre. A celor care am avut lacrimi în ochi. Nu e nimic ostentativ în acest spectacol. Dimpotrivă – e o curgere firească – domoală și jucăușă, apoi tumultoasă și amenințătoare – cum e-n viață.

Și după ce te lași amețit de turnanta de la Bulandra care întoarce pe toate fețele camerele din casa bunicii și îmbătat de acordurile de violoncel...vin actorii. Pe Marian Râlea l-am văzut la 9 ani. Nu, nu eu aveam 9 ani când mă trezeam duminica să-l văd pe Magician; eram și mai mică de atât. El, pe scenă, în seara asta avea 9 ani. Pe cuvânt. Un copil sensibil, bolnăvicios, dar jucăuș, inventiv, inteligent și foarte atent la ce se întâmplă în jurul lui. Yuri Kordonski nu l-a gândit pe Sașa ca pe un narator omniprezent. Sașa nu e adultul care joacă rolul copilului, ci odată ajuns între umbrele care prind carne în fața noastră, Sașa are 9 ani și ne povestește cu haz, inocență și seriozitate. E dureros de matur copilul ăsta de 9 ani când o întreabă pe Bunica ce se întâmplă cu omul în Iad și în Rai, sau atunci când cuprinde toată viața Bunicii în câteva cuvinte: ”S-a rupt firicelul iubirii”. Asta e cheia întregului spectacol. M-am bucurat ca într-o dimineață de duminică din copilăria mea de Marian Râlea în acest rol, tocmai pentru că nu l-am mai văzut pe Magician. Bunicul, Claudiu Stănescu, e contra-punctul comic la comedie și contra-punctul dramatic la dramă. Parcă venit dintr-un alt tablou de familie, e frust, cu picioarele bine înfipte în pământ, o materie brută care nu vrea să se lase șlefuită. Postura îl recomandă drept capul familiei, însă soția  i-a suflat acest rol. Andreea Bibiri e Mama, ”ciumița”, așa cum o alintă Sașa (adaptare după formula Bunicii: ”Ți-a venit ciuma bubunoică”). Deși mi-aș fi dorit să o iubesc și eu așa cum o face fiul ei, nu pot. Emoția pe care o poartă pare contra-făcută și văd în ea maidegrabă camaraderia prietenului de nădejde, decât candoarea și raiul matern la care speră Sașa.

Și ar mai fi Bunica. Am auzit de multe ori, am citit-o de și mai multe, am spus-o mereu: Mariana Mihuț este formidabilă, Mariana Mihuț este genială, Mariana Mihuț este uluitoare. Mă așteptam să fie astfel și de data asta. Dar e mai mult. Pe mine la școală nu m-au învățat cuvântul care să spună cum e Mariana Mihuț în acest spectacol. Dacă minimalizez ceea ce face pe scenă pot să spun că devine o scorpie bătrână când își înjură nepotul și soțul, o mamă inumană când își blesteamă fiica și că o crezi până la ultima literă. Apoi, are un haz nebun când, din te miri ce, pe nesimțite, te face să pufnești în ras. Te țintuiește în scaun și uiți să respiri când cu cea mai sfâșietoare sinceritate povestește cum și-a îngropat fiul de nici doi ani și cum a fost internată forțat la balamuc. Iar la final îți scoate inima din piept și ți-o pune în mână; privește-o dacă poți. Nu știu cum, nu știu de ce. Știu doar că e singurul om care poate să facă asta.

Și cum între timp am căutat și în dicționare, și în enciclopedii, și pe Google și tot nu am găsit cuvântul pe care îl caut, mi-am dat seama că m-am obosit degeaba. Îl știu de când m-am născut. Sașa spune la un moment dat că Bunica e viața și Mama e fericirea.

Pentru mine, Mariana Mihuț e mama.

Platon