Trenul vieţii sau CFR, mon amour

”Da doamnă, la clasa a doua. Cu legitimaţie numai. N-am cupoane. Ştiu că e mai ieftin, dar le-am terminat. Exact, acuma la 15:20. Vă mulţumesc!”

Aşa era să pierd trenul. Şi asta pentru că am ajuns cu numai 40 de minute înaite, vinerea la prânz. Ăsta e momentul de graţie al Gării de Nord: navetişti, studenţi, externaţi şi rudele lor, pieţari, doamne evlavioase care merg în pelerinaj la ”sfânta”, excursionişti profesionişti sau de ocazie... spuma călătorilor. Cu dumnealor am făcut cunoştiinţă la coada de cinci persoane care, însă, a părut interminabilă datorită zelului doamnei de la bilete care între două tichete vândute mai meşterea ceva la nişte fişe, mai scria în nişte chitanţiere şi mai executa nişte enteruri la calculator. Ca să nu mai vorbesc de domnul din faţa mea care a cumpărat bilete pentru 24 de elevi, cu reducere cu tot.

După minute seculare care au durat aproape jumătate de oră, iată visul meu împlinit: mă îndrept spre peron fiind deţinătorul de drept al biletului procurat cu răbdare. Şi găsesc şi peronul, şi vine şi trenul, şi dau să mă urc în ceea ce credeam eu a fi vagonul 2, în căutarea locului E74. Dar stupoare: din cele trei vagoane ale trenului, vagonul 2 nu este cel de la mijloc, ci primul, care reuneşte primele două vagoane, iar, pentru o coerenţă de fier, ultimul vagon, al treilea, are numărul 4. Păi cum altfel? Explicaţia, primită de la însuşi şeful trenului, este la fel de halucinantă, dar, încât am pierdut firul Ariadnei în labirintul logicii CFR undeva între staţia Titu şi relaţia Câmpu-lung, nu mă hazardez să o reproduc aici. Şi se termină şi aventura asta; a doua, bunioară, pe ziua de azi.

Dar se pare că mi-e dat să trăiesc după modelul Indiana Jones: când scapi de şarpele veninos apare ca din senin o anacondă şi imediat ce eviţi să plonjezi în prăpastie te trezeşti căzând în cascadă, şi asta preţ de un original şi patru continuări. Show must go on, cum s-ar zice. Aşa că găsesc locul E74, pe dreapta la geam, cu spatele faţă de direcţia de mers, dar... ce mă fac cu bagajul? Minimal dealtfel: un rucsac. Sub scaun nu e loc de geamantanul maro al doamnei de la E78 care tocmai şi-a înghesuit paporniţa de rafie sub scaunul propriu, iar deasupra, unde oricum loc nu prea e de fel, sunt deja ticsite plase de plastic şi nu numai, o cutie de carton şi o geacă de fâş. Deci eu cu rucsacul în braţe două ore nu stau! Plus că trebuie să îmi dau haina jos pentru că de data asta au exagerat cu căldura parcă să recupereze frigul pe care l-am tras săptămâna trecută când m-am pricopst cu răceala. Ok. Pun rucsacul pe culoar. Îmi asum, aşadar, apostrofările domşoarei cu troller roz care a fost nevoită să şi-l ridice printr-un efort supraomenesc pentru a se strecura cu opintiri, cât şi înjurătura expediată scurt de băiatul care vinde reviste şi ziare expirate: ” ’raţi ai dracu’ dă intelectuali!” – asta de la ochelari cred că mi s-a tras. Sau o fi fost pentru că l-am ignorat când mi-a propus complice: ”Vă servesc cu un Clik? Am şi Can-can şi Libertatea. Reviste pentru femei, sport, ceva?”, iar eu, insensibil, am continuat să citesc din cartea pe care o vroiam demult şi abia azi dimineaţa am cumpărat-o de la Cărtureşti. Ei, ăsta să fie baiul. Trag aer în piept cu detaşare superioară şi îmi zic senin, de la înălţimea Olimpului universitar: ce se mai poate întâmpla de-acum? Multe, multe şi epuizant de aberante.

Petrecerea continuă, dar: doamna cu sacoşa de rafie îşi face curaj de maxim 15 minute şi intră în vorbă pentru că m-a luat la ochi de cum am scos cartea: ”Versetele satanice” şi mai eram şi în negru şi mai aveam şi un semn ciudat la gât (monograma lui Iisus care doamnei i-a adus numaidecât a pentagramă). Şi după introducerea timidă: ”Ce citiţi?” a început suita de pilde, vorbe de duh, exemple biblice şi experienţe proprii. Noroc cu doamna controlor ce a mai oprit-o. Şi când să zic Doamne-ajută!, ”salvatoarea” mea mă face de băcănie când mă pune să îi arăt buletinul. Nu ştiu în ce ordine, dar sexul pozei de pe legitimaţie nu corespundea în viziunea doamnei cu cel al persoanei în chestiune. Să râd? Să mă gândesc mai serios la sexualitatea mea? Să îmi schimb lookul? Din această dilemă nu putem ieşi – Dixit. Şi totuşi, câtă imaginaţie pentru o doamnă care perforează bilete!

Trebuie să menţionez că toate ”bucuriile” din tren s-au petrecut pe fundal sonor; posesorul fâşului nu poseda şi un set de căşti în completare la telefonul mobil dotat cu cel mai performant difuzor din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ghinion: tot vagonul s-a desfătat cu ritmuri de manele care s-au dovedit a fi nu numai pe gustul vecinului meu de scaun ci şi al unei majorităţi covârşitoare. Încercarea mea penibilă de a asculta la căştile proprii Joe Dassin (la carte am fost nevoit să renunţ după numai 3 pagini lecturate cu mare dificultate pe ”Eu m-am jurat pe viaţa mea”, cântată de Salam şi îngânată de fani) s-a dovedit a fi un eşec, încât firavele Et si tu n’existe pas şi L’ete Indien nu sunt adversari pe măsura regilor încoronaţi şi neîncoronaţi ai microfonului autohton.

După aproape două ore cobor din ”train de vie” şi îl urmăresc cu privirea cum iese din gara noastră mică şi îşi continuă drumul spre Craiova, cu staţie finală Piatra-Olt. Să se ducăăă! Pe vinerea viitoare dragii mei călători, controlori, mecanici şi tanti de la bilete! Nu o să-mi fie dor de voi. Să nu-mi păstraţi o amintire bună. Să ştiţi numai atât: aţi mers lângă Platon pe care nici nu-l omorâţi, nici nu-l lăsaţi să moară câte 120 de minute săptămânal. Şi asta înseamnă 666, (6) ore în opt ani de şcoli înalte. Să fie oare un semn?

”Trenul vieţii” nu mai duce spre Auschwitz, are aer condiţionat şi fotolii moi. Calitatea pasagerilor, însă, mă tem că ţine de o rasă inferioară. 

Platon