Credeam că am avut o copilărie fericită - jucării și desene animate, bunici care se grăbeau să îmi anticipeze poftele, vacanțe cu mama și tata la mare, dulciuri și haine colorate. Dar, ce să vezi, astăzi nu mai e cool să le ai pe toate astea. Familia perfectă, liniștită și iubitoare e vetustă și dovedește o acută lipsă de imaginație. Cum să mai fi fericit tu, copilul, adolescentul, cu mamă și tată și bunici, și frați și un convoi întreg de unchi și mătuși? E banal. Cum să nu te simți prost când mama ta e femeie și tatăl tău e bărbat și când cel mai popular puști din școală are doi părinți, poate le fel de minunați și iubitori ca ai tăi, dar care, nu-i așa, sunt gay.
Ce familii unite, ce vieți împlinite, ce izvor nesecat de iubire, ce bucurie și câte zâmbete... prea-plinul sentimentelor, cornul abundenței fericirii, raiul pe pământ: două mame / doi tați care se iubesc până la adorare ca în prima zi și copiii lor fabricați cu iubire / procurați cu dragoste. Grija maternă ridicată la pătrat sau exemplul patern la puterea a doua... ce poate fi mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil! Ce poate fi mai normal decât tata care îl ține de mână pe tata și mama care o sărută pe gât pe mama?
Și poate nu aș fi atât de încântat de această perspectivă dacă nu mi s-ar fi trântit în față pe post de adevăr general valabil. Păi dacă și filmul și viața și-au dat mâna și au căzut de acord că așa e bine, cum să nu mă entuziasmez eu care abia aștept să văd la cinema o felie de viață suculentă cu gust dulceag de realitate? Iar dacă într-adevăr copiii sunt bine-mersi în comparație cu năpăstuiții cu mame bătute de tații alcoolici, e firesc să mă bucur că mama și mama se iubesc ca două adolescente și se giugiulesc de mama focului pe canapeaua din sufragerie. Despre ce bat eu câmpii de fapt, și ce tot îmi fac curaj să spun este că pentru mine nu e nicio diferență între bocancii plini de noroi ai tatălui duhnind a alcool și lacrimile mamei căreia îi lipsesc un canin și un incisiv și armonia din casa celor două doamne / doi domni care își învelesc și sărută copiii înainte de culcare atunci când vine vorba de traume. Am trăit o viață numită generic “normală” și, chiar dacă nu cred în fericirea de a fi între cei mulți, nu cred nici în normalitatea patologiciului.
Spun toate astea pentru că am văzut lăudatul film, nominalizat și premiat, comentat și apreciat pentru îndrăzneala lui, pentru lumina pe care o face în problema copiiilor care cresc în mediu gay și pentru interpretarea ireproșabilă (o Annette Bening credibilă și o Julianne Moore corectă). Toate la un loc nu sunt decât cârlige de marketing și rațiuni politice de recunoaștere cinematografică. M-am obișnuit deja cu criteriile Hollywoodului și nu m-ar mira dacă lista de premii pe următorii 10 ani ar fi deja stabilită pentru titluri precum: “Globalization – the final solution”, “Fear and misery of WWIII” sau “Porn industry; inside-out”. “And the Oscar for the most convenient, politically corect and unartistic movie goes to...”
Nu vreau să spun altceva despre “The kids are all right” pentru că nu există altceva decât această bucurie imensă de a trăi într-o familie de lesbiene cu doi copii minunați, fiecare născut de altă mamă injectată cu donația generoasă a unui anonim. Iar când anonimul primește identitate și Doamne-ferește aduce puțină “anormalitate” în edenul copiiilor cu două mame, e gata-gata să se ducă pe copcă toată șandramaua iubirii lesbi. Dar nu se duce. Și gata filmul. O poveste seacă, nici prea dramă, nici prea comedie, o furtună într-un pahar (de plastic) cu apă. Asta a fost tot: o reclamă de aproape două ore care se poate rezuma la un spot de 20 de secunde (ieșim mai ieftin): “Ești femeie și iubești o femeie? Sunteți două femei care vă iubiți și vreți să vă întemeiați o familie? Nu mai așteptați! Veniți acum la banca noastră de spermă și visul va deveni realitate! Produsele noastre de cea mai bună calitate garantează fericirea dumneavoastră. Nu mai stați pe gânduri și contactați-ne acum! Citiți cu atenție prospectul. Pentru manifestări neplăcute nu vă adresați medicului sau farmacistului. Sunt inevitabile.”
Platon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu