Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturala, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: “nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi “ţeapa” lui Ghilduş, “cartoful” lui Băsescu, “crucea cu cravată” – iertare, domnule Corneliu Coposu – şi, în sfârşit, “Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul d-lui Ioan Bolborea preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă “Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” – nume care trimite la două referinţe culturale a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori “paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva “de ce”-uri: de ce aceste personaje şi nu altele, de ce acei actori şi nu alţii şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?
Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa d-nei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteala că dacă autorul ar fi recitit “D’ale carnavalului” sau “Conu Leonida...” (“Năpasta” e la lecturi opţionale, ca orice dramă) ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin – un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii car perpetueză imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi “veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă “realismului”, precum personaje ca “Mica sirenă” sau “Manneken Pis”. Urâte pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Vianu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl. Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza d-nei Elena Udrea?
Monumentul a fost dezvelit pe 19 decembrie – o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.
“Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” de Ioan Bolborea; o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1.5 milioane euro şi construcţia sa a durat 8 ani.
Aristotel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu