Dacă îi spui unui “mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu “Nevestele vesele din Windsor”, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.
Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul “Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul “Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul aparţine muzicii, de parcă Alifantis l-ar fi chemat pe Tocilescu în ajutor şi nu invers. Regizoral, n-am văzut decât nişte soluţii vechi, obosite, care semănau mai mult a încropeală şi a trist copy-paste, decât a direcţie coerentă şi puternică. Distribuţia, cu foarte mici excepţii, pare o adunătură de oameni găsiţi la întâmplare pe holurile teatrului. Altfel nu se explică nici prezenţa însoţitorilor lui Falstaff, nici Falstaff însuşi, nici unele personaje secundare, dar importante în economia piesei. Actoriceşte, caracterele sunt insuficient creionate, relaţiile nedezvoltate; muzical, multe voci sună prost. Şi-atunci te întrebi ce a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească într-un spectacol. Dealtfel, încă de la început câte ceva deranjează ochiul sau urechea, ceea ce face ca şi puţinele scene bune să fie uitate, iar cele începute promiţător să sfârşească trist. De pildă, spaţiul prea mic este sufocat de o distribuţie aşa de numeroasă plus decor plus band. Cheia de joc nu e clară pentru toată lumea sau, cel puţin, nu e asumată până la capăt, iar tipologiile care populează acest univers şi care au făcut vogă în anii ’70 sunt acum exagerate sau ridicole. Falstaff, legendarul chip din “Nevestele...”, nu este decât o caricatură. Bietul actor e depăşit de cerinţele personajului, vocea sa e gâjâită, omul oboseşte la orice mişcare şi în van vrea să semene cu o mixtură de Hemingway (cu tot cu bătrân şi mare) şi de Moş Crăciun decrepit. Nu e nici Falstaff, nici altceva.
Alţii, precum Ewans sau Doctor Caius, sunt citiţi într-o cheie atât de voit comică încât devine şarjă. Despre Crina Mureşan în rolul Doamnei Ford, care nu e nici pe departe prezenţa din “Elisaveta Bam”, prefer să nu mai spun nimic.
Cu toate acestea, sunt trei motive pentru care nu pleci la pauză (cel puţin nu eu) şi nici nu regreţi că ţi-ai pierdut seara. Primul este muzica excelentă a lui Nicu Alifantis, insipirat scrisă şi aleasă, interpretată foarte bine de trupa Byron – nişte băieţi cărora le urez viaţă lungă în teatru. Oricum, şi atunci când nu cântă, sunt mult mai prezenţi decât figuraţia. Aranjamentele instrmentale şi vocale, alături de mişcarea gândită de Felicia Dalu, vorbesc despre o muncă de concepţie alcătuind un tot fericit pe care ar fi bine să şi-l asume, prin repetiţii, şi actorii.
Celelalte două motive sunt date de prezenţa Adrianei Trandafir şi a lui George Ivaşcu. Prima, în Doamna Quickly, îşi construieşte personajul cu atenţia unui actor de dramă, cântă şi dansează ca un actor de musical. A găsit gestul caracteristic, alura, profilul şi le duce până la capăt. Efortul nu se simte, energia sa scenică e debordantă, iar apariţia se reţine şi se aşteaptă. Dealtfel, în momentele când nici unul dintre cei doi actori nu apare, eşafodajul se clatină, ritmul cade şi atenţia spectatorului scade. George Ivaşcu, în Domnul Ford, înţelege, înainte de orice, cheia personajului şi se foloseşte de toate instrumentele pentru a-şi susţine demersul. Voit îngroşat, cu elemente burleşti, jocul şi joaca lui George Ivaşcu amintesc aici de stilul lui Louis des Funès – opţiune fericită pentru ce s-a vrut a fi iniţial acest spectacol. Dar iată că trei motive nu-s de ajuns.
Refuz să compar “Nevestele triste” cu cele vesele din ’78 sau cu “Nevestele vesele...” ale lui V.I. Frunză - un soap opera, tot cu muzică live. Tocmai de aceea apare cuvântul “trist” de atâtea ori în rândurile de mai sus. Şi încă-o dată: trist este că publicul va vei să caute ceva ce aminteşte de Tocilescu. Şi nu va găsi.
“Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare; regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Francois Pamfil; costume: Corina Grămoşteanu; coregrafia: Felicia Dalu; muzica: Nicu Alifantis; cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Şerban Celea, Gelu Niţu, Adi Ciobanu şi alţii; Teatrul Metropolis Bucureşti.
Aristotel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu