“Ivanov” sau personaje în căutarea unui regizor

Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici căutarea febrilă de “forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul “Ivanovului” de la “Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul “miză”, căci dacă există scop aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.

La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate celor care l-au negat atunci. Atunci când un alt Cehov al său, “Livada cu vişini”, s-a constituit în bornă kilometrică, în spectacol-reper care a marcat profund şi publicul, şi pe regizor. Am regăsit, urmărind “Ivanov”, teme şi personaje recurente, pline de prospeţime în “Livada...”, îmbătrânite şi schimonosite aici. Ceva din încrâncenarea monotonă a doctorului Lvov mi-aminteşte de îndârjirea lui Trofimov, tropăitul cizmelor lui Borkin seamănă cu cele ale lui Lopahin, isteria Saşei citează ceva din hotărârea neclintită a Aniei de a construi o viaţă nouă. Spectrul Annei Petrovna, apărut la ţanc, “pe replică”, pătează grotesc amintirea mişcării hieratice printre vişini a copilului şi mamei lui Liubov Andreevna. Dar toate acestea nu sunt un păcat decât dacă, după aproape patru ore de spectacol, te întrebi: aşa, şi?! Patru ore în care personajele se zbat, ţipă, vorbesc, cântă, caută lumina reflectorului, se ceartă, iar vorbesc – fiecare după legea sa şi neştiind prea bine unde duc strădaniile lor. Căci a pune publicului în faţă, din când în când, câte o oglinjoară pe care o arată textul e insuficient pentru un actor. Iar gestul cel mai condamnabil al unui regizor nu mi se pare a fi nici dezicerea, nici păcăleala de sine, ci înşelarea aşteptărilor celorlalţi. O mână de actori buni şi foarte buni, care se încăpăţânează să creadă până la capăt şi pe care directorul de scenă îi abandonează. Rezultatul este un melanj de personaje din piese diferite, nu toate ale lui Cehov, care încearcă să-şi ajusteze discursul în funcţie de partener, personaje în căutarea unui regizor. Desigur că Victor Rebengiuc e sclipitor, că Marius Manole salvează cu iscusinţa şi energia sa multe părţi din spectacol, că nuanţele interpretării lui Cornel Scripcaru captivează ori că Dana Dogaru ştie să cucerească prin simpla sa apariţie. Cei mai năpăstuiţi sunt tinerii, puşi să joace într-o cheie ridicolă şi monocordă. Ioana Anastasia Anton sau Alexandru Pavel n-au timp şi loc să demonstreze că pot mai mult. Ana Ioana Macaria (Babakina) pendulează între Goldoni şi “Văduva veselă”, iar Mirela Oprişor (Anna Petrovna) e dintr-o telenovelă tristă, dar cu songuri şi-o rugăciune în idiş. Bietul Ivanov (Vlad Ivanov) şi-a găsit pedeapsa, nu împuşcându-se, ca în cealaltă versiune a lui Cehov, ci prin regie. Ori e ţintuit pe un scaun – aproape Oblomov -, ori e plimbat prin sală rostind la public lungi monologuri cu tâlc – vorbe în care noi ar trebui să ne regăsim şi să ne ruşinăm. Senzaţia care persistă este că fiecare, nevoit, joacă într-un Cehov din mintea sa, cel pe care l-a făcut în şcoală sau din contra, cel pe care şi l-a dorit sau pe care l-a mai probat pe scenă.

În fiţuica-program a spectacolului, Andrei Şerban vorbeşte despre două lucruri care mi se par, aici, importante şi nu pentru că se anulează unul pe celălalt. Primul ar fi influenţa unor montări de care nu se poate elibera şi care se regăsesc în spectacolul său. Ele, iată, au acţionat în aşa măsură încât prin desişul lor nu mai pătrunde alt gând, al regizorului acestui “Ivanov”.

Al doilea este referitor la Cehov care, spre deosebire de Brecht, nu ne învaţă cum să gândim şi căruia nu-i poţi aplica o metodă de joc, pentru că opera sa surprinde viaţa însăşi, proaspătă, spontană, mereu în mişcare. Eu l-am crezut pe Andrei Şerban în ambele cazuri şi dilemă n-am putut ieşi. În schimb, am ajuns în acelaşi punct ca mai înainte, de unde se vede prezenţa clişeului. Acum negat. Dar oare costumele, de pildă, voit eclectice, din mai multe epoci şi stiluri, nu trimit tot la idee clişeu? Dar imaginile scenice – explicitări ale replicilor – şi cele forţat comice, pleonasmele cuvânt-sunet, cuvânt-imagine cu rol să amuze – ce sunt? Poate că reprezintă chiar indicatoarele înfipte vizibil pe drumul lecturii: să nu uităm că Cehov a scris comedii, vodeviluri tragice cum le numeşte regizorul, nu drame psihologice. Parcă şi clişeul acesta l-am mai auzit undeva. Dar nici acest fapt, iarăşi, nu mi se pare un păcat, aşa cum este marketingul cu propriul nume, până îl pătezi. Apoi înjuri spectatorii care nu aplaudă şi-i faci troglodiţi şi provinciali; dacă ovaţionează, e firesc, ce naiba, avem în faţă un nume!

La final, îmi vine în minte o banalitate: totul a fost spus deja. Încă de la greci. Cu toate acestea, lumea continuă să facă teatru, să vină la teatru. Se pare că încă avem nevoie să căutăm ceva împreună, să punem laolaltă lucruri care se insinuează prin plasa de clişee. Unii le numesc “emoţii”, alţii “experienţe”, “gânduri” şi în multe alte feluri. Aproape că n-are importanţă. Important este de ce avem nevoie de aceste întâlniri. Cred că atunci când încetăm să ne mai întrebăm e bine să ne lăsăm de preocuparea “teatru”, chiar dacă a devenit o obişnuinţă, un reflex; aşa, un fel de clişeu.

Aristotel

Black swan – un film de coşmar

Agitaţie mare pe Facebook la început de an. Prieteni, cunoştiinţe, colegi şi rude postează, trimit mesaje, linkuri şi poze.  Efervescenţă şi o avalanşa de întrebări pe peretele meu: „Ţi-a plăcut Black swan?”, „Nu-i aşa că tipul ăla francez e carismatic?”, „Vai ce bine a jucat aia mică, merită Oscarul clar!”. Toate interogaţiile pleacă de la premisa simplă conform căreia eu deja văzusem filmul lui Aronofski. Şi cum nu-mi dau cu părerea despre ceva ce nu cunosc, mi-am luat bilet să văd ce a stârnit atâta interes prietenelor mele virtuale.

Înainte de începerea filmului deja îmi formulasem clar două reply-uri „isteţe” pentru mult prea entuziastele fane ale filmului: „Grow up!” pentru foreigners şi „Filmele ruleaza la Cinematecă, nu la Mall. Nu mai încurcaţi borcanele” pentru autohtone. Niciodată nu-mi miroase a bine când un film e atât de popular în mediile reţelelor de socializare – semn evident că este cum nu se poate mai comercial. Şi începe filmul: un coşmar.

Nu a trecut mult şi mi s-au confirmat supoziţiile: o actriţă frumuşică şi inocentă, un actor şarmant (avea dreptate prietena mea), încă o actriţă sexy şi periculoasă, poveste simplă, puţin romance – totul pe gustul targetului 16-20 de ani, balet şi muzica lui Tchaikovsky pentru snobi, sânge şi accente grave pentru emokizi/depresivi, suspans, mister şi tensiune pentru smart viewers. Deci, da. E comercial. Are tot ce-i trebuie ca să se vândă bine şi ca să se vorbească despre el mai mult de o săptămână pe Facebook. Să nu mai vobesc de nominalizările la Oscar. E de acolo.

Ajung acasă, deschid laptopul, scriu username şi parola şi postez repede un răspuns: „Ei, da... deci se poate! Artă de calitate ambalată comercial, dar artă, „Black swan” ăsta. Şi da, aia mică merită Oscarul, iar Vincent Cassel chiar e carismatic.” Socoteala din târg....e mai profitabilă decât cea de acasă. Cum, necum, în afară de câteva exagerări nu prea am ce să reproşez. Natalie Portman joacă, nu se încurcă. Şi are ceva treabă – de la copilul muncitor, cuminte şi ascultător se transformă într-o scorpie vicleană de mai mare frumuseţea. Nina, balerina talentată şi graţioasă, se luptă pentru dreptul la celebritate cu preţul identităţii sale. Vezi cum o locuieşte personajul, cum din iubire pentru artă începe să iubească arta din ea care o va devora până la final.

Apoi, miza e mare. Filmul vorbeşte despre ceva. Are carne şi spune o poveste, nu e un simplu pretext umplut cu fumigene şi artificii. E drama artistului pus în postura de a se oferi pe de-antregul vocaţiei sale; artistul care arde spectaculos şi se consumă fără să privească înainte sau înapoi. Artistul aici şi acum, faţă în faţă cu rolul, cu şansa de „a fi”. Iar povestea asta a fost spusă de multe ori, în multe feluri, în artă şi în istorie. Provocarea e să o spui astăzi pe înţelesul secolului XXI. Şi cum suntem o lume de egocentrici, schizofrenici, bipolari, maniaco-depresivi, sensibili doar la stimuli dureroşi, materialişti, greu de impresionat, sadici şi cruzi... povestea lebedei negre nu mai e romantică, nici măcar dramatică. E furibundă, agresivă, violentă... provocarea de a ieşi din tine înseamnă întâlnirea cu viciul, cu sexul aberant, cu durerea fizică şi cu nebunia. A te metamorfoza interior din imaculata lebădă albă, ocrotită de mama, în senzuala lebădă neagră, gata să calce peste cadavre din plăcere, echivalează cu pierderea virginităţii în favoarea vieţii la bordel. Iar spectatorul e şocat – depinde numai de el dacă se lasă păcălit şi tresare la câteva picături de sânge sau măşti groteşti apărute din întuneric sau îşi ţine respiraţia până la final când acumulează destul suflu pentru a face „Wow!”. „Black swan” nu e neapărat un film imprevizibil, dar deschide multe piste şi gâdilă inteligenţa publicului care e luat prin surprindere ca şi mine. Vii să vezi un film despre care ai auzit atâtea încât ai impresia că îl şti deja şi primeşti o porţie de artă contemporană. Elementul surpriză e cartea pe care mizează filmul de la bun început. Şi asta e de apreciat.

La ieşirea din sală mă trezeam din coşmarul visat de alţii pentru mine. Şi a fost reconfortant. Mecanismul filmului este cel al unui vis urât care te poartă prin lumi suprapuse inteligent. În mod normal, visele nu se pot povesti. Aici e arta acestui film – este un coşmar povestit cu lux de amănunte, în care logica şi fantasticul se completează şi devin realitatea personajelor; realitatea spectatorului care visează în sala de cinema.

Platon

Obsesia corpului

Mă gândeam serile trecute, urmărind o nouă emisiune lansată cu vâlvă pe Antena 1, la obsesia frumuseţii. Nu ştiu dacă domniile voastre aţi remarcat (eu iată că sunt un întârziat) că ultimii 50 de ani sunt guvernaţi de “obsesii”, nu de valori, de idei conducătoare. Chiar şi scopurile au căpătat această alură, ţelurile, profesiile. Obsesia banului, a tinereţii, a vindecărilor miraculoase, a celebrităţii. Dar obsesia, spre deosebire de ţintă, chinuie, doare, te transformă în sclav şi te modifică. Ei şi ce, dacă ajungi ce ţi-ai propus?! Vei fi fericit cu boala ta, că doar n-o s-o părăseşti acum, când a devenit una cu tine!?

Iar dintre toate maladiile care au atins veacul acesta, cea a frumuseţii corpului mi se pare una dintre cele mai devastatoare. Cel puţin pentru femei. Lasă imensa industrie făcătoare de imagine pe care ele o hrănesc, mă gândesc la sufletul lor terfelit cu atâta bucurie de obsesia întreţinerii leşului lor. Iar dintre toate – actriţe, femei de carieră, soţii importante ş.a.m.d. – cele mai folosite mi se pare modelele.

Pentru a participa la o competiţie precum cea pe care am văzut-o eu la televizor, “Next Top Model”, condiţiile sunt foarte stricte, chiar dacă la preselecţie nu se spune nimic despre asta. Probabil că organizatorii îşi închipuie că şi concurentele, şi telespectatorii sunt atât de pasionaţi de subiect încât e imposibil să nu ştie exact toate regulile jocului. Ca să verific, am făcut un test: am sunat un prieten, o amică mai precis, care mi-a recitat tot imediat. Ba mai mult, ştia nume, date, exemple de cariere celebre şi tot tacâmul. Ruşinat, am recunoscut că habar n-aveam că dimensiunile corecte, de pildă, nu sunt 90-60-90, ca la concursurile de miss, ci 86-54-86 şi că înălţimea minimă e de 1,73m, maxim 1,79m. Degeaba m-am revoltat spunând că mi se pare inuman dictonul “un model nu e niciodata prea slab” şi că greutatea oarecum normală e cu 20 kg mai mică decât înălţimea. Iar dacă vrei să urmezi o carieră în modeling, e bine să începi de la 14, maximum 16 ani. Cu alte cuvinte, căutăm minore înalte, deşirate, anorexice, cărora le băgăm în cap că frumuseţea înseamnă înfometare şi expunere repetată şi indecentă a trupului lor chinuit de pastile şi de inaniţie. Totul legal, cu zâmbetul pe buze, o întreprindere susţinută de milioane de puştoaice isterice şi de  mamele lor nebune. Aceste mame care în anii ‘70 erau ele nişte fetiţe apucate, strigând pe străzile marilor oraşe: “Corpul nostru ne aparţine!”. Ceea ce părea atunci o justificată mişcare pentru egalitatea sexelor, a legiferării avortului şi a respectului femeii, s-a transformat ulterior într-o demenţă. E drept, nebunia nu începuse de-atunci; obsesia trupului, a frumuseţii cu orice preţ e veche în istorie. Dar secolul nostru a făcut-o axiomă şi a impus-o, prin cinema şi televiziune, la nivel mondial. Iniţial, dacă vă amintiţi, au fost femeile fatale de la Hollywood, care trebuiau să emane un magnetism erotic cuceritor; apoi, divele sofisticate made in Europe, modelul femeii încă de neatins, un soi de icoană senzuală la care trebuie să se închine tot mapamondul. Decăderea vine repejor, femeia nu se mai vrea doar idolatrizată, ci atinsă; ulterior folosită. Se inventează pin-up girl, cu alte cuvinte începe exhibiţionismul prefabricat al anilor ’50. Imaginea de fată cuminte, cu ochii mari şi obraji rotunji, dar şi cu fese îndrăzneţe umple revistele şi posterele care se lipesc peste tot: în dormitoare, în vestiare, pe geamurile tirurilor. Neglijeurile şi costumele de baie iau locul rochiilor de seara. Cu Marilyn Monroe nu doar că senzualitatea a devenit permisă, rolul ei era să invite; aşa că s-a transformat în sexualitate pur şi simplu. Intangibilitatea dispare, reperul devine acum idioţenia fermecătoare a femeii care nu pricepe nimic dar admite orice cu “naivitate”. 

De-aici încolo – drum liber la folosirea trupului! Ne ocupăm noi, bărbaţii, de asta; ele să aibă grijă să fie cât mai obsedată de frumuseţe. Aşa începe comerţul corpurilor, o prostituţie legiferată de secol prin cuvântul “artă”: arta de a fi miss, de a fi fotomodel, top-model, super model, next top model, ex top model. Corpul femeii începe să se croiască după rochiile pe care trebuie să le poarte pe catwalk, după lumina care cade dintr-o parte la şedinţa foto, după accesoriile unei case de bijuterii. Părul trebuie să fie lung, buzele cărnoase, ten alb, ten bronzat, ochii ademenitori, atitudinea de vampă copil, picioarele interminabile, cu sâni sau fără, în funcţie de colecţia prezentată. Trupul este compus, recompus, fabricat şi prefabricat în funcţie de cerinţele pieţei. Şi încă nu-i destul: femeia cu oase, carne, sânge şi fără minte, intră acum în concurenţă cu trupul virtual, cel alcătuit de computer, cu trupul cibernetic al unei Catwoman – varianta feminină de Superman. Şi ştiţi care-i nebunia? Că de multe ori câştigă femeia reală. Obsesia depăşeşte matematica.

Pornisem de la o emisiune care face vâlvă în Statele Unite. La noi va fi una de duzină. Slavă Domnului că nu ştim decât să copiem prost. Cred şi sper că nu se va transforma “Next Top Model” într-un fenomen de isterie feminină naţională. Sau mai ştii? Poate că morbul frumuseţii leşului e înscris în ADN-ul epocii.

Apropo de hoituri, o altă amică, mai în glumă, mai în serios, îmi spunea că dacă moare să nu o îngropăm. Ar fi păcat să ronţăie viermii o investiţie de o viaţă în creme, geluri, măşti de faţă şi alte marafeturi. Oricât de absurdă mi s-a părut la început ideea, acum parcă încep să văd lucrurile altfel. Mai ştii dacă nu-i o viitoare afacere, o viitoare obsesie sau măcar un subiect pentru o scurtă emisiune? Lenin, pionerule, te salut!

Aristotel

Mama mea, Mariana Mihuț

”Idiot, scârbavnic, scârbos și blestemat! Paduche ce ești! Te calc în picioare! Fac doi din tine! Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de oameni, de pești, de păsări, de ape, de văzduh!” – Bunica. Bunica pe care niciun copil nu o merită. Un torționar în haine civile, cu căciulă croșetată și papuci de casă. Paranoică,  prefăcută,acaparatoare, egoistă, rea. O urăști. Și pe bună dreptate. Cum să admiți ca o bunică să își chinuie nepotul, îl sufocă și care pe deasupra își tratează soțul ca pe o cârpă? Cum să nu urăști un monstru?

Să fie monstru personajul interpretat de Mariana Mihuț în spectacolul de la Bulandra? Își urăște soțul și fiica și nepotul? E un tiran lipsit de afecte? Din egoism și răutate se poartă așa? NU!!! Din dragoste! Din dragostea pe care a revărsat-o peste toți cei care nu au știut să o primească. Din dragostea care i-a fost refuzată. Din dragostea furată. Din dragostea înșelată. Din dragostea pe care o râvnește de o viață. Dragostea din care le-a dat tuturor și dragostea din care a uitat să-și trăiască viața. Bunica e toată iubire! O iubire sufocantă, ciudată, aparte, atipică. Iubirea-ură. Iubirea unei femei care și-a trăit viața pentru ceilalți și care a ajuns să urască fericirea care i s-a refuzat încă o dată și încă o dată. I s-a consumat iubirea și acum încearcă să supraviețuiască din cioburi de tandrețe și milă pe care le stoarce din sufletul secătuit. Și e atât de frumos... Frumos până la lacrimi. Lacrimi pe scenă, lacrimi în sală, lacrimi la ieșirea din teatru și lacrimi acasă. Apoi rămâne o liniște odihnitoare, o căldură venită de nicăieri și fericirea pe care ea nu o poate atinge. Și e bine. Și ei îi e bine în scrânciobul legănat de îngeri, acolo unde am lăsat-o la căderea cortinei. Acesta e spectacolul ”Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonski.

Dramatizarea după romanul omonim al lui Pavel Sanaev gravitează în jurul acestei femei. Spectacolul nu este autobiografic precum romanul, iar centrul de greutate trece de pe Sașa pe Bunică. Yuri Kordonski nu ne oferă doar fereastra ochilor nepotului care, ajuns la vârsta maturității, își rememorează copilăria disputată între mamă și bunică, ci un perete de sticlă imens prin care vedem povestea așa cum a fost. Nu există nici Bau-Bau și nici eroi de basm. Doar oameni și adevărurile lor de viață. Și câte adevăruri mai sunt... Al lui Sașa, copilul inocent care nu vrea decât să fie ca toți ceilalți copii – cu mama, cu tata, iubit și îngrijit. Al Mamei care vrea să repare greșelile trecutului și să  își mai încerce o dată norocul la fericire. Al Bunicului care a fost fidel o viață și care așa, actor ratat cum e, are dreptul la o bătrânețe liniștită. Și adevărul Bunicii – poate cel mai adevărat dintre adevăruri, tocmai pentru că e cel mai dureros. Și îi crezi pe rând pe fiecare în parte. Îi condamni și îi iubești pentru că sunt vii; nu rânduri pe hârtie și nici umbre pe o pânză. Nu actori într-un spectacol sau personaje abstracte. Sunt de-ai tăi. Și invariabil regăsești o bucățică din tine măcar în unul din ei. Eu una țin într-o cutie de lemn ”nimicuri” dragi, la fel ca Sașa. Și bunicul meu aducea din delegații cadouri prețioase. Și mama se punea la mintea mea și ne jucam Piticot. Și bunica mea îmi dădea de mâncare în ideea să nu rămân mică și pricăjită. Dar nu motivele mele sunt importante. Eu sunt una singură într-o sală în care alți trei sute de oameni au lacrimi în ochi sub zăpada albastră care cade peste ei. Nu știu de ce, dar respirațiile noastre sunt la unison cu cele ale actorilor. Poate că s-a pogorât îngerul peste spectacol și în seara asta.

 În sunet tragic de violoncel, sub lumina rece, se rotesc pe scenă câteva piese de mobilier și universul domestic multifațetat ni se deschide în toate detaliile lui – de la canapeaua cu gândăcei, la fox-terrierul de lemn și până la cojițele de brânză pentru păsări din cutiuța metalică de lângă chiuvetă, totul e acolo. Casa copilăriei nostre. A celor care am avut lacrimi în ochi. Nu e nimic ostentativ în acest spectacol. Dimpotrivă – e o curgere firească – domoală și jucăușă, apoi tumultoasă și amenințătoare – cum e-n viață.

Și după ce te lași amețit de turnanta de la Bulandra care întoarce pe toate fețele camerele din casa bunicii și îmbătat de acordurile de violoncel...vin actorii. Pe Marian Râlea l-am văzut la 9 ani. Nu, nu eu aveam 9 ani când mă trezeam duminica să-l văd pe Magician; eram și mai mică de atât. El, pe scenă, în seara asta avea 9 ani. Pe cuvânt. Un copil sensibil, bolnăvicios, dar jucăuș, inventiv, inteligent și foarte atent la ce se întâmplă în jurul lui. Yuri Kordonski nu l-a gândit pe Sașa ca pe un narator omniprezent. Sașa nu e adultul care joacă rolul copilului, ci odată ajuns între umbrele care prind carne în fața noastră, Sașa are 9 ani și ne povestește cu haz, inocență și seriozitate. E dureros de matur copilul ăsta de 9 ani când o întreabă pe Bunica ce se întâmplă cu omul în Iad și în Rai, sau atunci când cuprinde toată viața Bunicii în câteva cuvinte: ”S-a rupt firicelul iubirii”. Asta e cheia întregului spectacol. M-am bucurat ca într-o dimineață de duminică din copilăria mea de Marian Râlea în acest rol, tocmai pentru că nu l-am mai văzut pe Magician. Bunicul, Claudiu Stănescu, e contra-punctul comic la comedie și contra-punctul dramatic la dramă. Parcă venit dintr-un alt tablou de familie, e frust, cu picioarele bine înfipte în pământ, o materie brută care nu vrea să se lase șlefuită. Postura îl recomandă drept capul familiei, însă soția  i-a suflat acest rol. Andreea Bibiri e Mama, ”ciumița”, așa cum o alintă Sașa (adaptare după formula Bunicii: ”Ți-a venit ciuma bubunoică”). Deși mi-aș fi dorit să o iubesc și eu așa cum o face fiul ei, nu pot. Emoția pe care o poartă pare contra-făcută și văd în ea maidegrabă camaraderia prietenului de nădejde, decât candoarea și raiul matern la care speră Sașa.

Și ar mai fi Bunica. Am auzit de multe ori, am citit-o de și mai multe, am spus-o mereu: Mariana Mihuț este formidabilă, Mariana Mihuț este genială, Mariana Mihuț este uluitoare. Mă așteptam să fie astfel și de data asta. Dar e mai mult. Pe mine la școală nu m-au învățat cuvântul care să spună cum e Mariana Mihuț în acest spectacol. Dacă minimalizez ceea ce face pe scenă pot să spun că devine o scorpie bătrână când își înjură nepotul și soțul, o mamă inumană când își blesteamă fiica și că o crezi până la ultima literă. Apoi, are un haz nebun când, din te miri ce, pe nesimțite, te face să pufnești în ras. Te țintuiește în scaun și uiți să respiri când cu cea mai sfâșietoare sinceritate povestește cum și-a îngropat fiul de nici doi ani și cum a fost internată forțat la balamuc. Iar la final îți scoate inima din piept și ți-o pune în mână; privește-o dacă poți. Nu știu cum, nu știu de ce. Știu doar că e singurul om care poate să facă asta.

Și cum între timp am căutat și în dicționare, și în enciclopedii, și pe Google și tot nu am găsit cuvântul pe care îl caut, mi-am dat seama că m-am obosit degeaba. Îl știu de când m-am născut. Sașa spune la un moment dat că Bunica e viața și Mama e fericirea.

Pentru mine, Mariana Mihuț e mama.

Platon