La Mall birjar!

Păi unde altundeva? Unde e mai fashion, mai trendy şi mai de fitze – poate doar pe Dorobanţi. Dar ce ne facem că în Piatra-Neamţ, Râmnicu-Vâlcea sau Piteşti nu există un „Dorobanţi” autohton. Aşa s-a inventat de fapt Mall-ul de provincie; din nevoia stringentă de high-life într-o urbe care îşi revendică faliţii ei şi refuză să fie mai prejos decât „capitaliştii” posesori de Fratelli şi Bamboo. La capitolul Mall stăm bine cu toţii – între Mall Vitan şi Mall Buzău nu e mare diferenţă decât pe hartă. Aceleaşi magazine, acelaşi KFC, aceleaşi filme şi cam acelaşi tip de populanţi.

Dar să fiu mai aplicat! Să vedem mai întâi ce vrea să fie acela un Mall. Păi un soi de magazin mai mare; un magazin universal, dar; un super-market cu ţoale, un fast-food supradimensionat, cinematograf(e), sală de jocuri pentru cei mici şi mari laolaltă... pe scurt e de toate pentru toţi. Nu talcioc, nu târg duminical, nu obor... departe de mine gândul. Nuuu. Mall-ul e – cum ar spune Caragiale despre teatru – sincretismul tuturor acestora; e summum, e apogeu în materie de comerţ. Dar ce îl face unic, pe el, pe Mall? De ce e aşa special? Pentru că invariabil are gresie pe jos, spoturi, o fântână mai mică sau mai mare – după buget – pe centru, termopane, etc. Şi totuşi, nu. Elementul distinctiv prin excelenţă, marca inimitabilă a mall-ului carpatico-danubiano-pontic este Măria-Sa Preţul. Imbatabilul, inegalabilul Preţ bine-crescut, impozant şi de valoare. Garanţia calităţii unui Mall care se respectă este preţul corect în care se reflectă stilul şi eleganţa brandului.

Acum că am stabilit ce este acela un Mall, să trecem la alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei: cumpărătorii. Vizitatorii de fapt. Să le spunem pe şleau – locuitorii Mall-ului. Populaţia indigenă este alcătuită dintr-o paletă nu foarte vastă de specii: piţipoanca roz cu gentuţă şi prietenele însoţite de baştanul pedofil, apoi ar mai fi o largă varietate de conlocuitori dintre care amintim cimpanzeul în trening, gibonul sămânţar cu geacă argintie, gorila păroasă cu maieu şi ochelari de soare cu toţii însoţiţi de familia reunită sub formă de şatră. Ponderea cea mai mare, însă, o au borăceii cu tupeu. Cu o durată de viaţă scurtă, între clasa a şasea şi Bacalaureat, aceştia atacă în gaşcă şi opun rezistenţă la trecerea timpului. Ore în şir vagabondează cu nonşalanţă – pot fi recunoscuţi cu uşurinţă după mersul împiedicat şi lasciv, mina plictisită şi ciunga mestecată cu ostentaţie. Vestimentaţia diferă de la o rasă la alta, ocupaţia însă nu – parazitismul infantil care se va transforma cu timpul în căpuşare profesionistă.

Ce ar mai fi de spus? O vizită scurtă la cel mai apropiat Mall e un spectacol în sine, iar disertaţia mea doar o palidă trecere în revistă. Ar mai fi însă ceva – nostalgia străzii mari, a centrului, a pietonalei, a locului de promenadă, a parcului... În loc de cupolă de sticlă, cer, iarbă pe post de gresie, vânt şi nu aer condiţionat, bănci de lemn, nu de termopan, cafenea la şosea la schimb cu Mc’Donalds, îngheţată la cornet, bicicletă, minge bătută pe maidan, elastic, raţele şi vânătorii... copilăria aşa cum am prins-o eu – fără gloss şi şuviţe mov, fără PSP şi bowling la Mall. De aia se şi numea copilărie şi nu shopping.

Platon

Trenul vieţii sau CFR, mon amour

”Da doamnă, la clasa a doua. Cu legitimaţie numai. N-am cupoane. Ştiu că e mai ieftin, dar le-am terminat. Exact, acuma la 15:20. Vă mulţumesc!”

Aşa era să pierd trenul. Şi asta pentru că am ajuns cu numai 40 de minute înaite, vinerea la prânz. Ăsta e momentul de graţie al Gării de Nord: navetişti, studenţi, externaţi şi rudele lor, pieţari, doamne evlavioase care merg în pelerinaj la ”sfânta”, excursionişti profesionişti sau de ocazie... spuma călătorilor. Cu dumnealor am făcut cunoştiinţă la coada de cinci persoane care, însă, a părut interminabilă datorită zelului doamnei de la bilete care între două tichete vândute mai meşterea ceva la nişte fişe, mai scria în nişte chitanţiere şi mai executa nişte enteruri la calculator. Ca să nu mai vorbesc de domnul din faţa mea care a cumpărat bilete pentru 24 de elevi, cu reducere cu tot.

După minute seculare care au durat aproape jumătate de oră, iată visul meu împlinit: mă îndrept spre peron fiind deţinătorul de drept al biletului procurat cu răbdare. Şi găsesc şi peronul, şi vine şi trenul, şi dau să mă urc în ceea ce credeam eu a fi vagonul 2, în căutarea locului E74. Dar stupoare: din cele trei vagoane ale trenului, vagonul 2 nu este cel de la mijloc, ci primul, care reuneşte primele două vagoane, iar, pentru o coerenţă de fier, ultimul vagon, al treilea, are numărul 4. Păi cum altfel? Explicaţia, primită de la însuşi şeful trenului, este la fel de halucinantă, dar, încât am pierdut firul Ariadnei în labirintul logicii CFR undeva între staţia Titu şi relaţia Câmpu-lung, nu mă hazardez să o reproduc aici. Şi se termină şi aventura asta; a doua, bunioară, pe ziua de azi.

Dar se pare că mi-e dat să trăiesc după modelul Indiana Jones: când scapi de şarpele veninos apare ca din senin o anacondă şi imediat ce eviţi să plonjezi în prăpastie te trezeşti căzând în cascadă, şi asta preţ de un original şi patru continuări. Show must go on, cum s-ar zice. Aşa că găsesc locul E74, pe dreapta la geam, cu spatele faţă de direcţia de mers, dar... ce mă fac cu bagajul? Minimal dealtfel: un rucsac. Sub scaun nu e loc de geamantanul maro al doamnei de la E78 care tocmai şi-a înghesuit paporniţa de rafie sub scaunul propriu, iar deasupra, unde oricum loc nu prea e de fel, sunt deja ticsite plase de plastic şi nu numai, o cutie de carton şi o geacă de fâş. Deci eu cu rucsacul în braţe două ore nu stau! Plus că trebuie să îmi dau haina jos pentru că de data asta au exagerat cu căldura parcă să recupereze frigul pe care l-am tras săptămâna trecută când m-am pricopst cu răceala. Ok. Pun rucsacul pe culoar. Îmi asum, aşadar, apostrofările domşoarei cu troller roz care a fost nevoită să şi-l ridice printr-un efort supraomenesc pentru a se strecura cu opintiri, cât şi înjurătura expediată scurt de băiatul care vinde reviste şi ziare expirate: ” ’raţi ai dracu’ dă intelectuali!” – asta de la ochelari cred că mi s-a tras. Sau o fi fost pentru că l-am ignorat când mi-a propus complice: ”Vă servesc cu un Clik? Am şi Can-can şi Libertatea. Reviste pentru femei, sport, ceva?”, iar eu, insensibil, am continuat să citesc din cartea pe care o vroiam demult şi abia azi dimineaţa am cumpărat-o de la Cărtureşti. Ei, ăsta să fie baiul. Trag aer în piept cu detaşare superioară şi îmi zic senin, de la înălţimea Olimpului universitar: ce se mai poate întâmpla de-acum? Multe, multe şi epuizant de aberante.

Petrecerea continuă, dar: doamna cu sacoşa de rafie îşi face curaj de maxim 15 minute şi intră în vorbă pentru că m-a luat la ochi de cum am scos cartea: ”Versetele satanice” şi mai eram şi în negru şi mai aveam şi un semn ciudat la gât (monograma lui Iisus care doamnei i-a adus numaidecât a pentagramă). Şi după introducerea timidă: ”Ce citiţi?” a început suita de pilde, vorbe de duh, exemple biblice şi experienţe proprii. Noroc cu doamna controlor ce a mai oprit-o. Şi când să zic Doamne-ajută!, ”salvatoarea” mea mă face de băcănie când mă pune să îi arăt buletinul. Nu ştiu în ce ordine, dar sexul pozei de pe legitimaţie nu corespundea în viziunea doamnei cu cel al persoanei în chestiune. Să râd? Să mă gândesc mai serios la sexualitatea mea? Să îmi schimb lookul? Din această dilemă nu putem ieşi – Dixit. Şi totuşi, câtă imaginaţie pentru o doamnă care perforează bilete!

Trebuie să menţionez că toate ”bucuriile” din tren s-au petrecut pe fundal sonor; posesorul fâşului nu poseda şi un set de căşti în completare la telefonul mobil dotat cu cel mai performant difuzor din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ghinion: tot vagonul s-a desfătat cu ritmuri de manele care s-au dovedit a fi nu numai pe gustul vecinului meu de scaun ci şi al unei majorităţi covârşitoare. Încercarea mea penibilă de a asculta la căştile proprii Joe Dassin (la carte am fost nevoit să renunţ după numai 3 pagini lecturate cu mare dificultate pe ”Eu m-am jurat pe viaţa mea”, cântată de Salam şi îngânată de fani) s-a dovedit a fi un eşec, încât firavele Et si tu n’existe pas şi L’ete Indien nu sunt adversari pe măsura regilor încoronaţi şi neîncoronaţi ai microfonului autohton.

După aproape două ore cobor din ”train de vie” şi îl urmăresc cu privirea cum iese din gara noastră mică şi îşi continuă drumul spre Craiova, cu staţie finală Piatra-Olt. Să se ducăăă! Pe vinerea viitoare dragii mei călători, controlori, mecanici şi tanti de la bilete! Nu o să-mi fie dor de voi. Să nu-mi păstraţi o amintire bună. Să ştiţi numai atât: aţi mers lângă Platon pe care nici nu-l omorâţi, nici nu-l lăsaţi să moară câte 120 de minute săptămânal. Şi asta înseamnă 666, (6) ore în opt ani de şcoli înalte. Să fie oare un semn?

”Trenul vieţii” nu mai duce spre Auschwitz, are aer condiţionat şi fotolii moi. Calitatea pasagerilor, însă, mă tem că ţine de o rasă inferioară. 

Platon

Copiii sunt bine-mersi. Oare?

Credeam că am avut o copilărie fericită - jucării și desene animate, bunici care se grăbeau să îmi anticipeze poftele, vacanțe cu mama și tata la mare, dulciuri și haine colorate. Dar, ce să vezi, astăzi nu mai e cool să le ai pe toate astea. Familia perfectă, liniștită și iubitoare e vetustă și dovedește o acută lipsă de imaginație. Cum să mai fi fericit tu, copilul, adolescentul, cu mamă și tată și bunici, și frați și un convoi întreg de unchi și mătuși? E banal. Cum să nu te simți prost când mama ta e femeie și tatăl tău e bărbat și când cel mai popular puști din școală are doi părinți, poate le fel de minunați și iubitori ca ai tăi, dar care, nu-i așa, sunt gay.

Ce familii unite, ce vieți împlinite, ce izvor nesecat de iubire, ce bucurie și câte zâmbete... prea-plinul sentimentelor, cornul abundenței fericirii, raiul pe pământ: două mame / doi tați care se iubesc până la adorare ca în prima zi și copiii lor fabricați cu iubire / procurați cu dragoste. Grija maternă ridicată la pătrat sau exemplul patern la puterea a doua... ce poate fi mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil! Ce poate fi mai normal decât tata care îl ține de mână pe tata și mama care o sărută pe gât pe mama?

Și poate nu aș fi atât de încântat de această perspectivă dacă nu mi s-ar fi trântit în față pe post de adevăr general valabil. Păi dacă și filmul și viața și-au dat mâna și au căzut de acord că așa e bine, cum să nu mă entuziasmez eu care abia aștept să văd la cinema o felie de viață suculentă cu gust dulceag de realitate? Iar dacă într-adevăr copiii sunt bine-mersi în comparație cu năpăstuiții cu mame bătute de tații alcoolici, e firesc să mă bucur că mama și mama se iubesc ca două adolescente și se giugiulesc de mama focului pe canapeaua din sufragerie. Despre ce bat eu câmpii de fapt, și ce tot îmi fac curaj să spun este că pentru mine nu e nicio diferență între bocancii plini de noroi ai tatălui duhnind a alcool și lacrimile mamei căreia îi lipsesc un canin și un incisiv și armonia din casa celor două doamne / doi domni care își învelesc și sărută copiii înainte de culcare atunci când vine vorba de traume. Am trăit o viață numită generic “normală” și, chiar dacă nu cred în fericirea de a fi între cei mulți, nu cred nici în normalitatea patologiciului.

Spun toate astea pentru că am văzut lăudatul film, nominalizat și premiat, comentat și apreciat pentru îndrăzneala lui, pentru lumina pe care o face în problema copiiilor care cresc în mediu gay și pentru interpretarea ireproșabilă (o Annette Bening credibilă și o Julianne Moore corectă). Toate la un loc nu sunt decât cârlige de marketing și rațiuni politice de recunoaștere cinematografică. M-am obișnuit deja cu criteriile Hollywoodului și nu m-ar mira dacă lista de premii pe următorii 10 ani ar fi deja stabilită pentru titluri precum: “Globalization – the final solution”, “Fear and misery of WWIII” sau “Porn industry; inside-out”. “And the Oscar for the most convenient, politically corect and unartistic movie goes to...”

Nu vreau să spun altceva despre “The kids are all right” pentru că nu există altceva decât această bucurie imensă de a trăi într-o familie de lesbiene cu doi copii minunați, fiecare născut de altă mamă injectată cu donația generoasă a unui anonim. Iar când anonimul primește identitate și Doamne-ferește aduce puțină “anormalitate” în edenul copiiilor cu două mame, e gata-gata să se ducă pe copcă toată șandramaua iubirii lesbi. Dar nu se duce. Și gata filmul. O poveste seacă, nici prea dramă, nici prea comedie, o furtună într-un pahar (de plastic) cu apă. Asta a fost tot: o reclamă de aproape două ore care se poate rezuma la un spot de 20 de secunde (ieșim mai ieftin): “Ești femeie și iubești o femeie? Sunteți două femei care vă iubiți și vreți să vă întemeiați o familie? Nu mai așteptați! Veniți acum la banca noastră de spermă și visul va deveni realitate! Produsele noastre de cea mai bună calitate garantează fericirea dumneavoastră. Nu mai stați pe gânduri și contactați-ne acum! Citiți cu atenție prospectul. Pentru manifestări neplăcute nu vă adresați medicului sau farmacistului. Sunt inevitabile.”

P.S. Sunt Platon și sunt streight. Am doi buni prieteni homosexuali și cunosc un cuplu de lesbiene. Am stat la masă cu ei, am mâncat, am băut, am dansat, am râs, am dormit în același pat. Și îmi iubesc prietenii. 

Platon