Turistul comic sau Johnny Deep și Angelina Jolie într-o parodie de succes

Un oraș superb – Veneția. Doi actori superbi – Angelina Jolie și Johnny Deep. Un film nu chiar așa de superb –  ”Turistul”. Dacă mergem la filmul lui Donnersmarck să vedem unul de acțiune/ dramă/ thriller, așa cum l-am găsit prezentat pe IMDb, clar suntem deziluzionați. Eu am văzut o parodie subtilă și inteligentă și mi-a plăcut.

Există suficiente ingrediente pentru oricare dintre genurile pe care le pretinde. Problema e că din rețeta fiecăruia lipsește exact secretul bucătarului și probabil așa am ajuns să fiu servit cu un carcalete și nu cu un meniu complet. Intenția este clară – se iau doi actori frumoși de pică, talentați (el mai mult ca ea), la mare căutare, se combină până se omogenizează, se pune suspans cât cuprinde, se stropește cu puțin romantism, un praf de dramă și se condimentează cu comedie după gust. Voilà! Ei, n-a prea ieșit tortul miresei, ci prăjitura cu răvaș. E un film frumos, în sensul plăcut la vedere, mai puțin inteligent decât se vrea a fi, dar, în orice caz, de văzut.

De ce mi-a plăcut mie, în schimb. Am trecut peste orgasmul vizual, și extazierea în fața peisajelor (urban și uman) și m-am distrat copios văzând cum rând pe rând sunt luate la mișto nații dintre cele mai subțiri – de la englezi la francezi și de la italieni la ruși, să nu mai vorbesc de americani. Clișee peste clișee, subtile sau evidente, introduse ca din greșeală în poveste, en passant, dar care sunt frișca de pe tortul inexistent. Apoi nu puteau lipsi satirele inspirate din clișeele hollywoodiene – alt prilej de răsfăț. Cum să nu râd când la o petrecere exclusivistă din Veneția, pe ringul de dans toți domnii și doamnele fine se regrupează instant în perechi la primul acord al melodiei și îi lasă în mijloc, privindu-se lung, pe protagoniști. Dacă s-a vrut să fie comic, le-a ieșit. Dacă era un moment de acțiune/ dramă/ thriller… e grav. Tot filmul, în fond, mi-a mirosit a parodie atipică. Nu are nimic din vehemența lui ”Kill Bill” și nu e frust ca ”Hot shots” . E foarte pe muchie, în așa fel încât mă întreb dacă așa au vrut sau a ieșit așa din greșeală. Are ceva din ”Once upon a time in Mexico” (în care tot Johnny Deep decima jumătate de piață după ce i se scoseseră ochii) și nu prea. E chiar mai pe bune și e cu mult mai rafinat.

Povestea e jignitor de simplă: combinația dintre ”un băiat iubea o fată” și ”fetele frumoase aduc belele” cu o răsturnare imprevizibilă pe final. Chiar, de ce nu l-au descris și ca mystery? Un gen în plus sau în minus… ce mai conta. Angelina Jolie are o mare calitate în felul de a interpreta. E atât de frumoasă încât nu e nevoie să mai joace frumusețea. Nu e sexy, nu e provocatoare, nu e extravagantă. E frumoasă. Și cu clasă. O doamnă. Și mă hazardez să spun că joacă bine – ce are ea de jucat aici. Nu e Nicole Kidman în ”The hours”. E Angelina Jolie în ”The tourist”. Și asta e de bine. Pe Johnny Deep m-am bucurat să-l mai văd și fără machiaj. După atâția pirați, Sweeney Tozi, fabrici de ciocolată și țări minunate mai că uitasem cum arată. Frumușel, frumușeeel… tot chipeș a rămas și la 48 de ani. Aici nu prea mai fac mofturi pentru că joacă omul. Joacă bine. Asumat, serios, amuzant până la Dumnezeu, profesionist. Nu e Johnny Deep în ”Donnie Brasco” sau ”Ciocolată cu dragoste”. E Johhny Deep undeva între ele, plus ceva din ”Don Juan”. Și asta e de foarte bine.

Una peste alta, ”Turistul”, așa parodie cum l-am văzut eu, este un film reușit. Decât să mergi la ”Die hard„ (1, 2, 3, 4… la alegere) să vezi cum explodează tot și toate, mai bine te relaxezi la o urmărire molcomă cu șalupe de lux pe canalele Veneției – tot acțiune se numește. Decât să plângi două ore la ”Love story”, mai bine te bucuri de un sărut scurt, dar pasional pe un balcon din Veneția. Și decât să tremuri în fotoliu la ”Psycho”, mai bine stai cu sufletul la gură (sau poate nu) să afli cine e Alexander Pearce. Și cum pe toate celelalte le-ai văzut demult… merită să vezi și ”Turistul”. 

Platon

Săpător după talente. Azi, Raluca Iuraşcu

De ce ea?

Când am vazut-o întâia dată, am ştiut că trebuie să mizăm pe tinerele talente, cât mai tinere şi cât mai mari. Noi, adică ţara asta de neisprăviţi care stăm şi aşteptăm să ne sufle strănii ce avem mai bun, vezi şi cazul Oanei Zăvoranu la Hollywood, al Monicăi Bârlădeanu în Italia şi al Mihaelei Rădulescu la Monte Carlo.

Când am văzut-o a doua oară, am realizat că da, actoria nu moare, doar se transformă, şi monştrii sacri ai scenei pot să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, nu să se tot sucească de pe o parte pe alta, ca până acum. Actoria există şi s-a întrupat în ghemotocul ăsta de fată, care ne surprinde cu fiecare episod. Şi parcă datorită ei, nu ştiu cum, Narcisa e mai domestică...Jocul ei e plin de expresivitate, mai ales în scenele în care e drogată; privirea aceea unică, capul aplecat mereu într-o parte (dreapta pare-mi-se), motivul inconfundabil şi felul în care îşi ţine drăgălaşele-i picioare ne fac să descoperim următoarele: 1) viciul are chip aproape uman; 2) de ce un copil aflat la vârsta întrebărilor să treacă prin aceste experienţe? 3) dacă a trecut de ce mai filmează doar în Narcisa sălbatică? 4) Gloria Miralena Bumbesco are urmaşi; 5) dar de ce să aruncăm un suflet pur într-o telenovelă porno? 6) trebuie făcut de urgenţă “Narcisa salbatică 2” care să se cheme “Anastasia – un destin cu greutate”; 7) viaţa e complexă şi are multiple aspecte.

Clickportret

Raluca Iuraşcu este descendentă, pe linie paternă, din Mihai Eminecu şi George Enescu – deodată şi laolaltă, aşa cum poporului român Traian îi este tatăl şi mumă Decebal. Din Ion Creangă nu. Pe linie maternă, printre strămoşii săi cu pedegree  se numără şi Alexandru Sahia. Observaţi, vă rog, arcul peste timp şi peste film pe care familia îl face, dându-şi mâna în istorie reprezentanţii ei cei mai de soi. Cu aceste date genetice, plus un tată care este interesat de soarta odraslei sale, Raluca Iuraşcu nu avea de făcut decât să meargă mai departe, ca vântul din Vama Veche. Ceea ce a şi făcut, rapid şi la obiect: a concentrat cursuri de actorie la trei universităţi, precum cubul Knor, şi savoarea acestui mix de ingrediente este de neconfundat. În Raluca Iuraşcu se împletesc metodele de vară de la Oxford Brooks University, University College London, Fort Lauderdale University Florida Miami. Plus amprenta clasei de actorie de la “Dinu Lipatti” – un liceu de vis. Este totodată elevă la Shakespeare School Bucureşti – credeţi că e ceva întâmplător pe lumea asta?

În ceea ce priveşte cariera artistică a Ralucăi, în afara rolului din filmul de mare succes “Pam Para Ram”, debutul său pe micul ecran face trimitere direct la strămoşul Eminescu şi la apariţia sa meteorică, de luceafăr, în cultura română. Noi sperăm să nu aibă destinul poetului (compozitorul a dus-o mai bine) decât sub raport de drepturi de autor, pe care ar putea să le şi pretindă, de altfel! Iar fanilor le sugerăm să o mai lase în pace, pentru că talentul şi celebritatea, ca şi filmările la un serial sunt lucruri greu de suportat.

Recomandări şi speranţe

Studiindu-i profilul, alura, emploi-ul şi contre emploi-ul noi sperăm să trăim să o vedem în: “Cabaret/ Moulin rouge”, “Medeea” de Euripide sau, măcar, “Antigona” de Sofocle, “Splendoare în iarbă”, “Callas forever young” şi “Basic instinct”. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Întrebare:

Ştie cineva ce funcţie are tatăl ei, domnul director de la Sahia Film în PD-L? Aşa, de curiozitate.

Aristotel

Muzici vesele şi neveste triste

Dacă îi spui unui “mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu “Nevestele vesele din Windsor”, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.

Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul “Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul “Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul aparţine muzicii, de parcă Alifantis l-ar fi chemat pe Tocilescu în ajutor şi nu invers. Regizoral, n-am văzut decât nişte soluţii vechi, obosite, care semănau mai mult a încropeală şi a trist copy-paste, decât a direcţie coerentă şi puternică. Distribuţia, cu foarte mici excepţii, pare o adunătură de oameni găsiţi la întâmplare pe holurile teatrului. Altfel nu se explică nici prezenţa însoţitorilor lui Falstaff, nici Falstaff însuşi, nici unele personaje secundare, dar importante în economia piesei. Actoriceşte, caracterele sunt insuficient creionate, relaţiile nedezvoltate; muzical, multe voci sună prost. Şi-atunci te întrebi ce a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească într-un spectacol. Dealtfel, încă de la început câte ceva deranjează ochiul sau urechea, ceea ce face ca şi puţinele scene bune să fie uitate, iar cele începute promiţător să sfârşească trist. De pildă, spaţiul prea mic este sufocat de o distribuţie aşa de numeroasă plus decor plus band. Cheia de joc nu e clară pentru toată lumea sau, cel puţin, nu e asumată până la capăt, iar tipologiile care populează acest univers şi care au făcut vogă în anii ’70 sunt acum exagerate sau ridicole. Falstaff, legendarul chip din “Nevestele...”, nu este decât o caricatură. Bietul actor e depăşit de cerinţele personajului, vocea sa e gâjâită, omul oboseşte la orice mişcare şi în van vrea să semene cu o mixtură de Hemingway (cu tot cu bătrân şi mare) şi de Moş Crăciun decrepit. Nu e nici Falstaff, nici altceva.

Alţii, precum Ewans sau Doctor Caius, sunt citiţi într-o cheie atât de voit comică încât devine şarjă. Despre Crina Mureşan în rolul Doamnei Ford, care nu e nici pe departe prezenţa din “Elisaveta Bam”, prefer să nu mai spun nimic.

Cu toate acestea, sunt trei motive pentru care nu pleci la pauză (cel puţin nu eu) şi nici nu regreţi că ţi-ai pierdut seara. Primul este muzica excelentă a lui Nicu Alifantis, insipirat scrisă şi aleasă, interpretată foarte bine de trupa Byron – nişte băieţi cărora le urez viaţă lungă în teatru. Oricum, şi atunci când nu cântă, sunt mult mai prezenţi decât figuraţia. Aranjamentele instrmentale şi vocale, alături de mişcarea gândită de Felicia Dalu, vorbesc despre o muncă de concepţie alcătuind un tot fericit pe care ar fi bine să şi-l asume, prin repetiţii, şi actorii.

Celelalte două motive sunt date de prezenţa Adrianei Trandafir şi a lui George Ivaşcu. Prima, în Doamna Quickly, îşi construieşte personajul cu atenţia unui actor de dramă, cântă şi dansează ca un actor de musical. A găsit gestul caracteristic, alura, profilul şi le duce până la capăt. Efortul nu se simte, energia sa scenică e debordantă, iar apariţia se reţine şi se aşteaptă. Dealtfel, în momentele când nici unul dintre cei doi actori nu apare,  eşafodajul se clatină, ritmul cade şi atenţia spectatorului scade. George Ivaşcu, în Domnul Ford, înţelege, înainte de orice, cheia personajului şi se foloseşte de toate instrumentele pentru a-şi susţine demersul. Voit îngroşat, cu elemente burleşti, jocul şi joaca lui George Ivaşcu amintesc aici de stilul lui Louis des Funès – opţiune fericită pentru ce s-a vrut a fi iniţial acest spectacol. Dar iată că trei motive nu-s de ajuns.

Refuz să compar “Nevestele triste” cu cele vesele din ’78 sau cu “Nevestele vesele...” ale lui V.I. Frunză - un soap opera, tot cu muzică live. Tocmai de aceea apare cuvântul “trist” de atâtea ori în rândurile de mai sus. Şi încă-o dată: trist este că publicul va vei să caute ceva ce aminteşte de Tocilescu. Şi nu va găsi.

“Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare; regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Francois Pamfil; costume: Corina Grămoşteanu; coregrafia: Felicia Dalu; muzica: Nicu Alifantis; cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Şerban Celea, Gelu Niţu, Adi Ciobanu şi alţii; Teatrul Metropolis Bucureşti. 

Aristotel

Nicio zi fără Serial

“Alo, Da! Hai, mamă, zii repede că începe serialul! Eee, nu e vorba că mă deranjezi, dar nu te-ai învăţat şi tu odată că la patru e serialul. Bine mamă, hai, sună-mă mai târziu, bine? Pe la şapte aşa, că încep şi ştirile la cinci şi e şi domnul Măruţă. Bine, te pupă mamaie! Pa, pa.”

 

De fapt are dreptate femeia. Ar fi cazul să ştim cu toţii, de la şcolar la pensionar că în fiecare zi de luni până vineri, de la patru la cinci e Serialul. De Andreea Esca îţi place, nu-ţi place, la “Dansez pentru tine” te uiţi, nu te uiţi... dar serialul vrei - nu vrei şti că e tot acolo. E un adevăr general valabil al realităţii noastre. O lege nescrisă a televiziunii şi nu numai... o lege a firii deja. Dacă se întâmplă să fie patru şi serialul să nu înceapă, e la fel de probabil ca soarele să nu mai răsară mâine dimineaţă. E imposibil să nu fi văzut măcar cinci minute dintr-un episod, să nu ai un prieten care l-a urmărit 3-4 ani în gimnaziu/liceu/facultate, o bunică sau o mătuşă fan declarat şi la fel de puţin probabil e să nu ştii cum arată Victor Newman.

O dată pe săptămână dacă te uiţi eşti la zi cu toate intrigile. De fapt, important e să ştii cine e în spital sau în închisoare (trebuie să fie unul bolnav sau judecat pentru ceva... cel puţin de 15 ani aşa e). Nu contează că ai fost plecat în vacanţă două săptămâni şi ai pierdut sărutul dintre Sharon şi Brad; peste maxim două zile precis are unul din ei remuşcări, cu ocazia asta vezi flashback-ul şi înţelegi imediat de ce Sharon s-a purtat aşa rece cu Nick. Important e să nu ratezi aşa-numitele “morţi spectaculoase” – o explozie, un avion care se prăbuşeşte, o maşină care dispare în junglă, o barcă scufundată; evident toate astea doar povestite cu lux de amănunte pentru că nu vedem mare lucru din eveniment. Şi asta pentru că e nevoie de ambiguitate. Cum de ce? Se vede că nu urmăriţi serialul... pentru că personajul nu moare de fapt. Dispare preţ de două-trei sezoane (probabil actorul respectiv are un alt proiect) şi apare când ţi-e lumea mai dragă şi când taman ce uitasei de el pentru a distruge fericirea fostei iubite care e pe punctul de a se mărita cu duşmanul lui de moarte. Cu fiecare revenire pot apărea şi surprize – nu în scenariu, ci în distribuţie. Dacă eşti începător în descurcarea iţelor din Genoa City nu te deranjează de fel actriţa care o interpretează pe Victoria. E simpatică, drăguţă, are prestanţă de doamnă directoare... în fine, nu e nevoie de mari calităţi pentru a  face faţă cerinţelor. Una peste alta dă bine pe sticlă şi asta contează cel mai mult. Da, dar când ai ştate vechi şi ai prins-o acum doi ani pe cealaltă actriţă care o juca pe Victoria cum să nu îi duci dorul?

Cam asta se întâmplă. Ştiţi, nu? Vreţi să vă povestesc de relaţia dintre Jack şi Phillis, de concurenţa dintre Newman Enterprise şi Jabot Cosmetics, de restaurantul Ginei, de cum era să o omoare Sheilla pe Lauren, de ce a ajuns John la 117 ani în închisoare? (despre toate astea am aflat din două episoade care mi-au servit drept cercetare împreună cu informaţiile preţioase venite de la o prietenă care mi-a spus cu mare satisfacţie cum a reuşit să “se lase după 10 ani”). Fie că urmăriţi serialul şi ştiţi foarte bine despre ce vorbesc, fie că încă vă opuneţi cu înverşunare să vedeţi măcar un episod, nu are niciun farmec să enumăr la infinit poveştile şi interdependenţele din film. În fond totul se reduce la combinaţii de n luaţi câte k, permutări de cupluri şi arajamente între corporaţii. La volumul de personaje la care s-a ajuns (bătrânii nu mor în acest serial, iar copiii se nasc unul pe sezon), la încâlceala de relaţii şi mai ales la numărul de episoade (8000 şi ceva în State, 4000 şi ceva la noi) e greu să mai inventezi alte situaţii. Aşa că se iau datele problemei şi se rearanjează încât toată lumea s-a culcat cu toată lumea (mereu din iubire), toată lumea a fost/este prietenă cu toată lumea, inutil să spun că toţi se cunosc între ei.

Şi totuşi... de ce nu ne plictisim? De ce ne uităm? Motive de ordin intelectual nu prea am reuşit să adun, la capitolul extra artistic în schimb, stăm bine: băieţi şi fete frumoase la tot pasul – tineri, plini de energie, se sentimente pure şi calde. Feţe plăcute au mai toţi actorii. Dive bine îmbrăcate. Interioare cu bun gust. Aranjamente florale viu colorate. Pereceri cu fast o dată pe lună. Bine şi doar pentru asta să petreci o oră pe zi, zi de zi, timp de 15 ani, cu ochii în televizor? Iniţial asta e. Apoi, ceva din nostalgia Dallasului, plăcerea de a vedea o lume pe care abia o descoperi şi încet-încet te trezeşti implicat în poveste. Poveste la modul generic vorbind, pentru că între timp s-a schimbat şi reorganizat. Îi cunoaştem pe Victor, Niki, Jack, Ashlley, Paul, Jill, Neil, Drucilla, copiii şi nepoţii lor de-o viaţă. Zilnic intrăm în vieţile lor şi suntem nevoiţi să ne implicăm sufleteşte în fiecare succes sau eşec în dragoste prin care trec de la un episod la altul. O cred pe prietena mea când spune că dă dependenţă. E vorba şi de obişnuinţă, de tabieturi sau de rutină. 

Cu toate astea serialul are un public constant, iar posturile concurente nu au nicio şansă când vine vorba de rating. E leaderul incontestabil. Pare reţeta succesului absolut şi ce e şi mai curios nu dă semne de îmbătrânire. Ei, nu v-aţi dat seama încă despre ce serial e vorba?! E “Tânăr şi neliniştit”.

Platon

Brandul de teatru

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturala, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: “nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi “ţeapa” lui Ghilduş, “cartoful” lui Băsescu, “crucea cu cravată” – iertare, domnule Corneliu Coposu –  şi, în sfârşit, “Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul d-lui Ioan Bolborea preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă “Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” – nume care trimite la două referinţe culturale a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori “paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva “de ce”-uri: de ce aceste personaje şi nu altele, de ce acei actori şi nu alţii şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?

Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa d-nei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteala că dacă autorul ar fi recitit “D’ale carnavalului” sau “Conu Leonida...” (“Năpasta” e la lecturi opţionale, ca orice dramă) ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin – un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii car perpetueză imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi “veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă “realismului”, precum personaje ca “Mica sirenă” sau “Manneken Pis”. Urâte pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Vianu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl. Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza d-nei Elena Udrea?

Monumentul a fost dezvelit pe 19 decembrie – o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.

“Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” de Ioan Bolborea; o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1.5 milioane euro şi construcţia sa a durat 8 ani.

Aristotel

Lista de cumpărături

Nici nu mă trezisem bine că nevastă-mea, calculată din fire, mă întreabă: “Tu ce faci deseară?”. “Ies în oraş cu prietenii”. “De ziua mea tu ieşi în oraş cu prietenii?!”. Doamne, ce gafă! Am dres-o rapid: “Ies în oraş cu prietenii ca să-ţi cumpăr ţie un cadou, iubito!”. Noroc cu Zuzu. Te deşteaptă de dimineaţă. Am tăcut câteva secunde, aşteptând cu sufletul la gură verdictul. “Ia lista asta şi fugi la cumpărături. Deseară avem invitaţi”. Am răsuflat uşurat. Mă iertase. M-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama cât o iubesc. “Sunt atât de fericit că eşti cu mine, sunt atât de mulţumit asta-nsemnând merci. Merci e felul meu de-a mulţumi, merci fiindcă eşti tu”. Apoi am zbughit-o pe uşă ca să nu-i vină alte idei.

În sfârşit, la volan. Îmi place să conduc, mai ales când plouă. Când plouă, totu-i mai frumos, mă simt proaspăt şi sănătos şi mă satur doar cu gustul Bonduelle. Mă tot gândeam aşa, stând în trafic, ce să fac? Să mă combin la cartelă cu un prieten? Să am 800 de minute în reţea şi o mulţime de extraopţiuni? Vise... Apropo de vise, ar cam trebui să-mi schimb şi eu coşmarul ăsta de telefon. Dar până una, alta trebuie să-i găsesc ceva nevesti-mii. Doamne, îmi aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o zi caldă de septembrie, eu mă plimbam pe bulevard, ea venea din direcţia opusă. Şi ne-am văzut. Pur şi simplu am înnebunit. Ea, sfioasă, m-a întrebat: “Mergeţi la cumpărături? La Cocor?”. “Da, din ‘73”. Câte lucruri ne leagă de locul ăsta... Poate că ar trebui să merg chiar acolo să-i iau ceva de ziua ei. Mă gândeam la un telefon nou... Dar atunci înseamnă că trebuie să-i cumpăr şi fiică-mii unul! Da, da, urgent. Mai degrabă ei, decât soţiei. Am visat că se luau copiii de ea la şcoală, îi furau sandwich-ul, o trăgeau de codiţe, îi puneau gumă în păr. Trebuie să-i găsesc o poreclă, un număr de telefon ca să nu se mai ia nimeni de ea. 0725BAZATA, 0730NIKITA, 0722KARATE, 0723BRUZLI. Asta e! Fiecare abonament vine cu ceva în plus.

Cât de repede a crescut şi asta mică! Îmi amintesc că dimineaţa eu îi pregăteam micul dejun. La început nu ştiam ce să-i dau. Câte iaurturi n-am încercat!... Ba era prea slab, ba prea gras, prea acru, prea bun, prea ca la ţară. Până am descoperit că ea, de fapt, era înnebunită după parizaki. Ne-aşezam amândoi la masă în bucătărie şi cântam: “Yaki e delicios/Nu-i altul mai gustos/Creşti mare şi forţos”. Şi ea: “Mereu voi învăţa/În zori de voi mânca/Am zis sau nu ţi-am zis/Parizaki Ifantis”. Şi amândoi: ”Zaki, Yaki, Parizaki”. Apoi, cu timpul, am realizat că fiica mea trebuie să crească sănătos. Aşa că îi dădeam pâine prăjită cu margarină şi îi spuneam: “şi micul dejun al lui Dylan începe cu Rama. Ceea ce Nadia Comăneci numeşte micul dejun al campionilor”. Până-ntr-o zi când mi-a spus, mititica, “eu Becel inima mămăiţei mele”. Soacră-mea seamănă extraordinar cu Stela Popescu. De altfel, sunt şi vecine. Se întâlnesc la farmacia inimii, Catena. Sunt atât de drăguţe! Fiecare cu problema ei: “Vreau să trăiesc mai mult, vreau să nu mai strănut”. Asta-i soacră-mea. Doamna Stela Popescu, în schimb, orice ar durea-o, e tot cu zâmbetul pe buze. Şi mai e şi înţeleaptă. Am cunscut-o şi eu... Şi mi-a dat o lecţie! Tocmai intram la Catena, eram răcit cobză. Farmacista mă vede strănutând, cu nasul înfundat şi zice: “Când eşti înfundat şi epuizat, când te simţi ciudat, ca lovit în cap, Parasinus îţi aduce vânătorii de răceală”. Dau să cumpăr imediat două cutii, dar cineva mă bate uşor pe umăr. Când mă întorc, doamna Stela Popescu în persoană. “Să-ţi povestesc o întâmplare, zice dânsa. Eram cu Arşinel şi cu nepoţii în parc. Când să ne dăm în carusel, o durere m-a aţintit. Puteam să iau Nurofen, aşa cum o făcusem şi la serbarea nepoţicii mele. Dar mi-am amintit brusc de o învăţătură a mamei, de pe vremuri, din Bucovina, aşa că am zâmbit şi mi-a trecut pe loc. Apoi ne-am luat la întrecere spre carusel”. “Şi care e leacul?”, am întrebat extrem de curios. “O doză de ceva, puterea de a spera, sunt reţeta pentru viaţa ta”. Am rămas trăznit. Nu mai aveam cuvinte. Dar tot ea – o doamnă, ce mai! – a salvat situaţia: “Tinere, ce elegant eşti. Costumul acesta e nou?”. “Nu, e spălat cu Perwol”, am îngăimat eu. “Dar Vanish nu foloseşti? Cu Vanish mi-am recuperat bluza preferată”. “Iar eu, mi-am recuperat cea mai bună prietenă”, s-a băgat în seamă şi farmacista. “Pun Vanish pe pată, pun şi în maşina de spălat”. “Asta dacă merge”, am bombănit eu cu ciudă. Nu-mi place când cineva intervine într-o conversaţie. Şi cu doamna Stela Popescu! Dar tot dânsa, cu eleganţă, a aplanat orice eventual conflict: “Planurile tale sunt distruse dacă maşina de spălat se strică. Ca să scapi de coşmaruri, foloseşte Calgon la fiecare spălare pentru a proteja părţile vitale ale maşinii tale. Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon”. Ce femeie! Poate pe ea ar trebui să o întreb ce să-i cumpăr nevesti-mii de ziua ei. Să fie şi frumos, nici prea scump. Economie fără compromisuri? Doar cu Bonux. Dar de ăsta i-am luat săptămâna trecută... O vopsea? Care lasă părul ca de caşmir? Sau un Rimmel care face gene XXL, magnetice, care atrag toate privirile? Doamne-fereşte! Şi-atunci, ce? Trag maşina pe dreapta şi mă concentrez. Nimic.

Eram pe Calea Victoriei, chiar lângă Teatrul Odean. Bine că găsisem loc de parcare. Văd un afiş la nu ştiu ce spectacol cu Maia Morgenstern... Odeonul în stânga, Teatrul de revistă în dreapta... hm. Îmi cade fisa: o s-o invit la o cafea, ca atunci când ne-am cunoscut, lângă Cocor. O priveam şi îmi spuneam: “Tot ce vreau de la tine e doar o privire şi-o primă întâlnire numai lapte şi miere, şi nuntă ca-n poveşti numai lapte şi miere, şi-o lună de miere numai lapte şi miere, şi-o fetiţă cu ochii tăi numai lapte şi miere, şi-o căsuţă micuţă numai lapte şi miere, şi-o viaţă numai lapte şi miere”. O priveam şi fără să-mi dau seama am rostit cu voce tare: “Prăjiturica prăjiturelelor. N-ai cum să te saturi de reţeta fericirii”. Ea a râs şi mi-a şoptit: “Am cinci minute pauză. Hai să bem o cafea”. Am intrat în primul café-bar şi-am cerut două cafele. Ce gust bogat! Şi-acum l-aş recunoaşte dintr-o mie. Savoarea şi amestecul îmbietor de arome şi nuanţe mă învăluie treptat. Plăcerea gustului îmi umple sufletul şi mi-aş dori ca ea să nu se termine nicicând!

Gata, era hotărât. Am dat fuga să rezerv o masă. Până să vină şeful de sală, barmanul îmi face cu ochiul: “Tot staţi şi aşteptaţi, dar eu ştiu o vorbă: dacă vrei să te simţi bine, ia un Romulus cu tine”. Adevărat. Am luat unul mic. Apoi unul măricel. Şi-ncă un măricel.

Morala: se făcea că eu avansam cu vaca în direcţie domicilieră când ne-am trezit încercuiţi de o viespe care, se pare, că avea intenţii criminale. Perturbându-i traiectoria, aceasta s-a aşezat prin înţepare fix pe spatele animalului. Introdus în excitament, m-a confuzat echilibristic şi m-a târât până aici în repetate contacte cu solul.

Fapte: eram deja acasă. Nevastă-mea, încruntată, cu mâinile încrucişate, mă privea de sus. Am încercat s-o dreg: “Ce mai face familia Popescu?”. “Ridică-te şi vino-ţi în fire. O s-avem un nepoţel!”.

M-am ridicat. Pentru armonie în familie. Tu cât timp pierzi la cumpărături?

Aristotel