Eşti fericit?

„Sunt fericit şi mă simt bine, sensul vieţii l-am descoperit...”
E weekend, oraşul e alb, e soare, nu e ger... e frumos. Şi ce să facem cu frumosul ăsta? Este frumos, da. Şi ce dacă? Oricum peste 2-3 zile o să fie numai noroaie pe jos şi în plus azi e ziua liberă când trebuie să facem cumpărături, să facem curăţenie, să gătim, să punem rufe la spălat, să le călcăm şi printre picături să ne certăm câte puţin cu soţul, cu copilul, cu mama, cu cea mai bună prietenă... în fine, cu cine se găseşte. În atâta stres şi agitaţie contra-cronometru e de ne-evitat un mic scandal casnic spontan. Trece şi el la fel cum trece şi timpul preţios. Şi gata ziua. Seara suntem prea obosiţi să mai mergem în vizita pe care o amânăm, oricum afară s-a lăsat iar frigul. Ne uităm din pat la televizor, făcând calcule şi planuri pentru săptămâna următoare, adormim cu lista de cumpărături în gând şi nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm în vis să sune alarma telefonului mobil.
Când ne mai bucurăm? Ce îl mai bucură pe homo-workaholicum? Poate cele două etaje şi mansarda vilei, dressingul ticsit, şemineul din living, şoferul proaspăt angajat sau I-padul nou-nouţ de care nu se desparte. Soţia şi copilul nu mai sunt o prioritate, acumulează bunuri materiale pe care nu are timp să le folosească şi la 40 de ani se descoperă bătrân şi epuizat. În câţiva ani trăieşte cât părinţii şi bunicii lui într-o viaţă. Le face în grabă pe toate, se plictiseşte repede, e ambiţios şi urcă treaptă după treaptă în ierarhia firmei pentru care lucrează, când se distrează o face în stil mare de parcă îşi trăieşte ultima zi şi... într-o zi se miră de ce e bolnav, cu o inimă şubredă, păr alb şi cearcăne. Vrea să fie cel mai bun, mereu are altceva de demonstrat, face parte din elită. Şi la ce i-a folosit? Încet-încet şi-a alienat prietenii pentru care niciodată nu a avut timp, familia a devenit un cuvânt uitat, părinţii sunt oamenii aceia pe care îi viziteză de sărbători, jobul i-a ţinut loc şi de mamă şi de tată, corporaţia a fost familia lui, iar colegul de birou cel mai bun prieten.
Pe homo-workaholicum nu am aflat ce îl bucură. Trebuie să îmi continui observaţia şi poate cu timpul (eu am mai mult timp decât el) o să pot formula şi o concluzie. În schimb ştiu exact ce ne bucură pe noi, ăştia care am făcut cumpărături şi mâncare toată ziua. E adevărat, nu ne-am bătut cu bulgări şi nu am băut vin fiert cu prietenii; nu ne-a mai rămas timp şi pentru asta... dar i-am sunat şi am pus la cale o săniuţă pentru săptămâna viitoare. Seara am uitat de toate supărările de peste zi şi am stat cu toţii la masă. Ne-am uitat cu toată familia la o comedie uşoară, am mâncat floricele, am râs... pe copii i-am învelit şi le-am lăsat lumina pe hol aprinsă... aţi înţeles, nu? După ce am pus ceasul să sune la 6:00 şi am pus capul pe pernă, eram fericiţi.
Şi când va fi iar weekend, şi oraşul alb, şi soare, şi nu va fi ger şi va fi iar frumos, noi, ăştia care ne bucuăm când punem capul pe pernă, vom fi învăţat să oprim timpul cu fericirile noastre de o clipă şi nimicurile care ne fac să zâmbim.
„Fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează...”

Platon

Oracole, eleva-porno, amintiri şi satanişti

Formează caractere, instruieşte, disciplinează, învaţă, te pregăteşte pentru viaţă…şcoala. Primii prieteni, primele semne de independenţă, prima nota de 10, prima iubire, prima deziluzie, aici îşi au locul mai toate începuturile. Câte bănci scrijelite, câte table şterse, cât praf de cretă, câte pauze şi câte chiuluri… nostalgie, emoţie şi o lacrimă caldă în colţul ochiului. Duioşie, un zâmbet şi imaginea doamnei învăţătoare. Respect, un surâs şi vocea primei diriginte. Adolescenţa, un gând bun şi curtea liceului. 12 ani de şcoală şi câte şi mai câte întâmplări.

Cam aşa ar putea arăta o amintire dintr-un oracol (încheiată inevitabil cu „Bate vântul liniştit, amintirea s-a sfârşit”) scrisă acum 10, 20 sau 5 ani. E adevărat, puţin probabil ca generaţiile recente să mai aibă în posesie asemenea relicve, dar nu neverosimil. Acceptăm, deci, şi posibilitatea unor însemnări datate 2005, pentru că eu unul cunosc cel puţin două persoane suficient de sensibile şi romantice care au iniţiat un caiet cartonat şi viu colorat pe care îl înmânau emoţionate colegilor: „ştiu că nu se mai poartă, dar aş vrea să îmi scrii ceva, aşa la despărţire. Când o să am părul alb o să îmi amintesc cu plăcere de cei patru ani petrecuţi împreună.”

Ieri am făcut cunoştinţă cu urmaşii generaţiei mele. Epigonii! Inşii aceia datorită cărora suntem regretaţi de foştii profesori; aceiaşi profesori care oră de oră aveau să ne reproşeze câte ceva şi care acum nu contenesc cu aprecierile şi părerile de rău că nu le mai suntem elevi. Iniţial am crezut că sunt laude de circumstanţă. Fals. Atât de majore sunt diferenţele între colegii mei şi exemplarele întâlnite, încât nu greşesc numindu-le mutaţii. Serbarea de Crăciun a şcolii (evenimentul care mi-a mijlocit revelaţia) şi-a schimbat programul; „O, ce veste minunată!” în interpretarea clasei a V-a B a fost înlocuită de „High way to hell”, un cover al formaţiei clasei a XII-a H, „Iarna pe uliţă” a ieşit cu totul şi în schimb au dansat pe „Gypsy” fetele de la a IX-a F, corul condus de profesorul de religie a rămas cu 3 colinde, imediat după proiecţia cu „Last Christmas” – varianta Crazzy frog, downloadată de pe youtube de doi băieţi inimoşi de la  mate-info şi la final, sceneta „Darul magilor” (în care am jucat şi eu Irod când eram într-a zecea) a fost schimbată în ultimul moment cu un fragment din „Coşmar înainte de Crăciun”, costumele fiind sponsorizate de mama domnişoarei din rolul principal. Până la program, am uitat să menţionez că desfăşurarea de forţe nu a mai avut loc în holul strâmt al şcolii, ci pe scena teatrului, într-o sală de 300 de locuri umplută până la refuz. Evident că şi publicul s-a schimbat; în locul profesorilor pensionari care erau invitaţi an de an să asculte colinde, au apărut găştile „artiştilor” – un soi de galerii, fani în extaz, nu ştiu exact cum să îi numesc pe spectatori. Cu fiecare apariţie a prezentatoarei (Cecilia de la 12 J, uman-bilingv) pornea un cor cam dezacordat de fluierături, Oooooo-uri şi Uhhuuu-uri. Posibil datorită ţinutei: bustieră roşie cu garnitură de blăniţă albă, fustiţă albă cu ciorapi roşii de plasă, pantofi cu toc cui de 10, iar pe cap o căciuliţă simpatică de crăciuniţă. Aşa succes nu au mai avut decât fetele care au dansat pe Shakira. Băieţii cu chitările veniseră cu tovarăşii lor; uşor de recunoscut după gecile de piele roase în coate, bocanci, pentagramele de la gât şi Iron Maden de pe tricou. Corul nu prea a fost băgat în seamă că doar are acelaşi repertoriu în fiecare an, proful de religie nu prea e cool – are barbă, umblă numai la costum şi nu are glume în program, am impresia că e şi popă ceva – şi fetele care cântă aveau fuste negre lungi şi helănci albe şi le mai ştie şi toată şcoală de tocilare şi olimpice (locul I pe ţară la religie, locul III la naţionala de română şi restul pe la istorie şi la un cenaclu, ceva).  Era să uit! Cel mai şi cel mai tare s-a strigat la scenetă. Şi aplaudacii fetelor şi rockerii, ce să mai… sala în general a căzut în delir la sărutul de final când Jack (Mario de la ştiinţe sociale) a pupat-o pe Sally (Maya de la IX F care a fost şi la dans). Ce „Pe aripile vântului”, ce „Titanic”, ce atâta poezie? Că unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. „Basic instinct” şi „Desperado”. Sharon Stone şi Banderas în vremurile lor de glorie, aşa de naturali şi talentaţi copiii ăştia! În ovaţiile prelungite a căzut cortina şi uşor, uşor s-au stins şi reflectoarele, s-a evacuat şi sala, „artiştii” obosiţi au făcut poze cu colegii-fani, vedetele au dat şi autografe, am văzut eu. Gata serbarea.

Bine că odată cu noi s-a dus moda cu oracolele că nu vreau să ştiu ce ar fi scris elevii pe care am avut eu (ne)norocul să-i văd dându-se în spectacol ieri seară. Imaginaţia nu mă ţine mai mult de „Blug tăiat & cap strivit amintirea s-a uşchit” sau „I-pod roz şi I-phone 4, t pup-ă vedeta d teatru” – asta Maya ar fi scris-o ca autograf precis că am văzut-o când îşi făcea poze cu I-phoneul în culise, la ţigară.

Ce şcoală, ce nostalgie, ce emoţie…? Fiţe, gadgeturi, So-To.

Platon  

"Avalanşa" lui Afrim. TNB ia UNITER-ul

Doar anticipam un titlu de presă. Deocamdată nu avem decât un eveniment repertorial, dar dacă Uniunea va respecta vechi şi sănătoase criterii, deseori uitate, va ploua cu premii. Pardon, va fi o avalanşă peste “Avalanşa” lui Afrim, o asurzitoare rostogolire de lauri. Întâi de toate, pentru că avem de-a face cu un spectacol bun; apoi, pentru că, în sfârşit, Naţionalul are o producţie de ieşit în lume, n-a mai împuşcat demult vreo 4, 5 trofee la rând şi asta cu ajutorul celui mai cool regizor în vogă. Deşteaptă mutare în (sper eu!) strategia dezmorţirii “primei scene”, în încercarea de a mai da jos păienjenişul de prin muzeu.
Acum despre spectacol. De această dată, regizorul optează pentru un text contemporan de calitate, care depăşeşte graniţele modei. Nu-i contest lui Radu Afrim gustul, nici aplecarea spre dramaturgia actuală, cu atât mai puţin dorinţa de a fi conectat cu lumea artistică internaţională. Numai că a încerca să cuprinzi puzderia şi să surprinzi trendul nu înseamnă întotdeauna că ai pescuit valoarea. În cazul de faţă însă lucrurile stau diferit. Povestea scriitorului turc Tuncer Cücenoğlu, fără a neglija culorile aspre ale basmului din munţii Anatoliei, transcede spaţiul. “Avalanşa” e un stop-cadru al unei lumi izolate, care pulsează sub zăpezi imense, nesfârşite. O comunitate care trăieşte după calendarul avalanşelor; timp de 3 luni pe an totul încremeneşte, oamenii abia şoptesc, abia se mişcă, abia respiră. Blestemul hibernării obligatorii face ca legile locului să se înăsprească până la absurd, iar poveştile pedepselor să se prelungească ameninţător, în generaţii. Tinerii îşi programează noaptea nunţii, femeile trebuie să nască doar după ce pericolul a trecut, bătrânii îngheaţă într-un singur loc, lumea păşeşte cu grijă măsurând stratul de apă din jgheaburi, neîndrăznind nici să gândească diferit de normele impuse de demult. Opresiunea e acceptată ca pe un dat al naturii, orice eroare e înăbuşită imediat de spaima consecinţelor. Aici, odată, o femeie a îndrăznit să rămână însărcinată mai devreme şi a fost îngropată de vie, în timpul durerilor facerii; aici, odată, un om a vrut să urle aşa, pur şi simplu, asurzit de atâta tăcere şi a fost nimicit; aici, acum, o tânără soţie e gata să nască prematur şi până la urmă e depistată de familie, trădată şi judecată de autorităţi. Printr-un concurs de împrejurări pedeapsa întârzie o clipă, suficient ca ţipătul atât de temut să sfâşie văzduhul şi totuşi avalanşa să nu cadă. Se naşte primul copil dintr-o altă zodie.
Radu Afrim împreună cu scenograful Iuliana Vâlsan au ales ca povestea familiei din “Avalanşa” să se petreacă într-un spaţiu de basm straniu, de o frumuseţe uluitoare. O casă sub o copcă de gheaţă care aduce cu atmosfera din “Crăiasa zăpezii”, cu decorurile dintr-un film izbutit de pe Hallmark şi cu respiraţia Siberiei din romanul lui Makine, “Pe vremea fluviului Amour”.

Interiorul acestui spaţiu ca un glob de cristal e perfect antifonat, cu podele, cu uşi, cu paturi de vată, iar exteriorul poate invada în orice clipă lumea de aici. Totul e perfect transparent, perfect la vedere pentru că de lege nu trebuie să se ascundă nimeni. Intimitatea e aprobată, observată şi cuantificată, gesturile sunt analizate şi judecate în primul rând de familie, cuvintele oprite, frazele tăiate. Actorii poartă lavaliere, sunt microfoane în pereţi, orice şoaptă are ecou. Pe măsură ce pericolul creşte, Moaşa descoperă fărădelegea şi pedeapsa e iminentă, atmosfera de basm devine monstruoasă albul îngheaţă, e crud, asurzitor prin muţenie, orbitor de rece.
Regizorul potenţează bine strigătele şoptite, gesturile disperate, stranietatea acestei lumi înăbuşite şi construieşte o poveste percutantă despre opresiune, frică şi mimarea normalităţii. Cu excepţia câtorva momente, prea “afrimistice” pentru buna respiraţie a piesei, spectacolul funcţionează fără greş după mecanismul său interior. Finalul e minunat, extratextul de început inspirat construit, ca şi ideea de a popula universul de aici cu femei gravide în mod corect, multiplicând la nesfârşit dovada vie a lucrării aberaţiei. Prin toate acestea, precum şi prin ritmarea ultimei părţi, Afrim reuşeşte să stăpânească spaţiul, scenografia care tinde să copleşească, să înghită spectacolul în prima jumătate.
Actorii, supuşi regiei, nu evită să sclipească atunci când e loc şi atunci când pot. Mă refer în special la Marius Manole, în rolul Tânărului, în care regăsesc o veche şi minunată prospeţime, o vrme uitată, o bucurie a jocului dublată, acum, de experienţă. Rodica Ionescu (Gravida) are calitatea de a şti să joace şi vorbele, şi tăcerile cu aceeaşi credinţă, de a-şi lăsa inocenţa, nepervertită în ani, să lucreze şi intuiţia de a şti să se pună într-o lumină calmă, nestridentă. Ana Ciontea, în ciuda stranietăţii sale cuceritoare, mi s-a părut mult prea tehnică, raţionalizându-şi vizibil întreg parcursul scenic; dar probabil că după mai multe reprezentaţii lucrurile se vor mai aşeza... M-am bucurat s-o regăsesc pe Ilinca Tomoroveanu diferită de cum o ştiam, dar şi pe Constantin Cojocaru într-un personaj nuanţat grotesc, comic-tragic bizar - înduioşător comic, duios tragic. Cu toate că l-am mai văzut într-o ipostază asemănătoare şi în “joi.mega.joy”, şi în “Nebunia noastră cea de toate zilele” este cuceritor prin profunzimea stilului domniei-sale.
De aceea, mă întorc şi zic: 3 sau chiar 4 nominalizări la UNITER sunt sigure. Dă cineva mai mult?

Aristotel