Trenul vieţii sau CFR, mon amour

”Da doamnă, la clasa a doua. Cu legitimaţie numai. N-am cupoane. Ştiu că e mai ieftin, dar le-am terminat. Exact, acuma la 15:20. Vă mulţumesc!”

Aşa era să pierd trenul. Şi asta pentru că am ajuns cu numai 40 de minute înaite, vinerea la prânz. Ăsta e momentul de graţie al Gării de Nord: navetişti, studenţi, externaţi şi rudele lor, pieţari, doamne evlavioase care merg în pelerinaj la ”sfânta”, excursionişti profesionişti sau de ocazie... spuma călătorilor. Cu dumnealor am făcut cunoştiinţă la coada de cinci persoane care, însă, a părut interminabilă datorită zelului doamnei de la bilete care între două tichete vândute mai meşterea ceva la nişte fişe, mai scria în nişte chitanţiere şi mai executa nişte enteruri la calculator. Ca să nu mai vorbesc de domnul din faţa mea care a cumpărat bilete pentru 24 de elevi, cu reducere cu tot.

După minute seculare care au durat aproape jumătate de oră, iată visul meu împlinit: mă îndrept spre peron fiind deţinătorul de drept al biletului procurat cu răbdare. Şi găsesc şi peronul, şi vine şi trenul, şi dau să mă urc în ceea ce credeam eu a fi vagonul 2, în căutarea locului E74. Dar stupoare: din cele trei vagoane ale trenului, vagonul 2 nu este cel de la mijloc, ci primul, care reuneşte primele două vagoane, iar, pentru o coerenţă de fier, ultimul vagon, al treilea, are numărul 4. Păi cum altfel? Explicaţia, primită de la însuşi şeful trenului, este la fel de halucinantă, dar, încât am pierdut firul Ariadnei în labirintul logicii CFR undeva între staţia Titu şi relaţia Câmpu-lung, nu mă hazardez să o reproduc aici. Şi se termină şi aventura asta; a doua, bunioară, pe ziua de azi.

Dar se pare că mi-e dat să trăiesc după modelul Indiana Jones: când scapi de şarpele veninos apare ca din senin o anacondă şi imediat ce eviţi să plonjezi în prăpastie te trezeşti căzând în cascadă, şi asta preţ de un original şi patru continuări. Show must go on, cum s-ar zice. Aşa că găsesc locul E74, pe dreapta la geam, cu spatele faţă de direcţia de mers, dar... ce mă fac cu bagajul? Minimal dealtfel: un rucsac. Sub scaun nu e loc de geamantanul maro al doamnei de la E78 care tocmai şi-a înghesuit paporniţa de rafie sub scaunul propriu, iar deasupra, unde oricum loc nu prea e de fel, sunt deja ticsite plase de plastic şi nu numai, o cutie de carton şi o geacă de fâş. Deci eu cu rucsacul în braţe două ore nu stau! Plus că trebuie să îmi dau haina jos pentru că de data asta au exagerat cu căldura parcă să recupereze frigul pe care l-am tras săptămâna trecută când m-am pricopst cu răceala. Ok. Pun rucsacul pe culoar. Îmi asum, aşadar, apostrofările domşoarei cu troller roz care a fost nevoită să şi-l ridice printr-un efort supraomenesc pentru a se strecura cu opintiri, cât şi înjurătura expediată scurt de băiatul care vinde reviste şi ziare expirate: ” ’raţi ai dracu’ dă intelectuali!” – asta de la ochelari cred că mi s-a tras. Sau o fi fost pentru că l-am ignorat când mi-a propus complice: ”Vă servesc cu un Clik? Am şi Can-can şi Libertatea. Reviste pentru femei, sport, ceva?”, iar eu, insensibil, am continuat să citesc din cartea pe care o vroiam demult şi abia azi dimineaţa am cumpărat-o de la Cărtureşti. Ei, ăsta să fie baiul. Trag aer în piept cu detaşare superioară şi îmi zic senin, de la înălţimea Olimpului universitar: ce se mai poate întâmpla de-acum? Multe, multe şi epuizant de aberante.

Petrecerea continuă, dar: doamna cu sacoşa de rafie îşi face curaj de maxim 15 minute şi intră în vorbă pentru că m-a luat la ochi de cum am scos cartea: ”Versetele satanice” şi mai eram şi în negru şi mai aveam şi un semn ciudat la gât (monograma lui Iisus care doamnei i-a adus numaidecât a pentagramă). Şi după introducerea timidă: ”Ce citiţi?” a început suita de pilde, vorbe de duh, exemple biblice şi experienţe proprii. Noroc cu doamna controlor ce a mai oprit-o. Şi când să zic Doamne-ajută!, ”salvatoarea” mea mă face de băcănie când mă pune să îi arăt buletinul. Nu ştiu în ce ordine, dar sexul pozei de pe legitimaţie nu corespundea în viziunea doamnei cu cel al persoanei în chestiune. Să râd? Să mă gândesc mai serios la sexualitatea mea? Să îmi schimb lookul? Din această dilemă nu putem ieşi – Dixit. Şi totuşi, câtă imaginaţie pentru o doamnă care perforează bilete!

Trebuie să menţionez că toate ”bucuriile” din tren s-au petrecut pe fundal sonor; posesorul fâşului nu poseda şi un set de căşti în completare la telefonul mobil dotat cu cel mai performant difuzor din câte mi-a fost dat să întâlnesc. Ghinion: tot vagonul s-a desfătat cu ritmuri de manele care s-au dovedit a fi nu numai pe gustul vecinului meu de scaun ci şi al unei majorităţi covârşitoare. Încercarea mea penibilă de a asculta la căştile proprii Joe Dassin (la carte am fost nevoit să renunţ după numai 3 pagini lecturate cu mare dificultate pe ”Eu m-am jurat pe viaţa mea”, cântată de Salam şi îngânată de fani) s-a dovedit a fi un eşec, încât firavele Et si tu n’existe pas şi L’ete Indien nu sunt adversari pe măsura regilor încoronaţi şi neîncoronaţi ai microfonului autohton.

După aproape două ore cobor din ”train de vie” şi îl urmăresc cu privirea cum iese din gara noastră mică şi îşi continuă drumul spre Craiova, cu staţie finală Piatra-Olt. Să se ducăăă! Pe vinerea viitoare dragii mei călători, controlori, mecanici şi tanti de la bilete! Nu o să-mi fie dor de voi. Să nu-mi păstraţi o amintire bună. Să ştiţi numai atât: aţi mers lângă Platon pe care nici nu-l omorâţi, nici nu-l lăsaţi să moară câte 120 de minute săptămânal. Şi asta înseamnă 666, (6) ore în opt ani de şcoli înalte. Să fie oare un semn?

”Trenul vieţii” nu mai duce spre Auschwitz, are aer condiţionat şi fotolii moi. Calitatea pasagerilor, însă, mă tem că ţine de o rasă inferioară. 

Platon

Copiii sunt bine-mersi. Oare?

Credeam că am avut o copilărie fericită - jucării și desene animate, bunici care se grăbeau să îmi anticipeze poftele, vacanțe cu mama și tata la mare, dulciuri și haine colorate. Dar, ce să vezi, astăzi nu mai e cool să le ai pe toate astea. Familia perfectă, liniștită și iubitoare e vetustă și dovedește o acută lipsă de imaginație. Cum să mai fi fericit tu, copilul, adolescentul, cu mamă și tată și bunici, și frați și un convoi întreg de unchi și mătuși? E banal. Cum să nu te simți prost când mama ta e femeie și tatăl tău e bărbat și când cel mai popular puști din școală are doi părinți, poate le fel de minunați și iubitori ca ai tăi, dar care, nu-i așa, sunt gay.

Ce familii unite, ce vieți împlinite, ce izvor nesecat de iubire, ce bucurie și câte zâmbete... prea-plinul sentimentelor, cornul abundenței fericirii, raiul pe pământ: două mame / doi tați care se iubesc până la adorare ca în prima zi și copiii lor fabricați cu iubire / procurați cu dragoste. Grija maternă ridicată la pătrat sau exemplul patern la puterea a doua... ce poate fi mai potrivit pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil! Ce poate fi mai normal decât tata care îl ține de mână pe tata și mama care o sărută pe gât pe mama?

Și poate nu aș fi atât de încântat de această perspectivă dacă nu mi s-ar fi trântit în față pe post de adevăr general valabil. Păi dacă și filmul și viața și-au dat mâna și au căzut de acord că așa e bine, cum să nu mă entuziasmez eu care abia aștept să văd la cinema o felie de viață suculentă cu gust dulceag de realitate? Iar dacă într-adevăr copiii sunt bine-mersi în comparație cu năpăstuiții cu mame bătute de tații alcoolici, e firesc să mă bucur că mama și mama se iubesc ca două adolescente și se giugiulesc de mama focului pe canapeaua din sufragerie. Despre ce bat eu câmpii de fapt, și ce tot îmi fac curaj să spun este că pentru mine nu e nicio diferență între bocancii plini de noroi ai tatălui duhnind a alcool și lacrimile mamei căreia îi lipsesc un canin și un incisiv și armonia din casa celor două doamne / doi domni care își învelesc și sărută copiii înainte de culcare atunci când vine vorba de traume. Am trăit o viață numită generic “normală” și, chiar dacă nu cred în fericirea de a fi între cei mulți, nu cred nici în normalitatea patologiciului.

Spun toate astea pentru că am văzut lăudatul film, nominalizat și premiat, comentat și apreciat pentru îndrăzneala lui, pentru lumina pe care o face în problema copiiilor care cresc în mediu gay și pentru interpretarea ireproșabilă (o Annette Bening credibilă și o Julianne Moore corectă). Toate la un loc nu sunt decât cârlige de marketing și rațiuni politice de recunoaștere cinematografică. M-am obișnuit deja cu criteriile Hollywoodului și nu m-ar mira dacă lista de premii pe următorii 10 ani ar fi deja stabilită pentru titluri precum: “Globalization – the final solution”, “Fear and misery of WWIII” sau “Porn industry; inside-out”. “And the Oscar for the most convenient, politically corect and unartistic movie goes to...”

Nu vreau să spun altceva despre “The kids are all right” pentru că nu există altceva decât această bucurie imensă de a trăi într-o familie de lesbiene cu doi copii minunați, fiecare născut de altă mamă injectată cu donația generoasă a unui anonim. Iar când anonimul primește identitate și Doamne-ferește aduce puțină “anormalitate” în edenul copiiilor cu două mame, e gata-gata să se ducă pe copcă toată șandramaua iubirii lesbi. Dar nu se duce. Și gata filmul. O poveste seacă, nici prea dramă, nici prea comedie, o furtună într-un pahar (de plastic) cu apă. Asta a fost tot: o reclamă de aproape două ore care se poate rezuma la un spot de 20 de secunde (ieșim mai ieftin): “Ești femeie și iubești o femeie? Sunteți două femei care vă iubiți și vreți să vă întemeiați o familie? Nu mai așteptați! Veniți acum la banca noastră de spermă și visul va deveni realitate! Produsele noastre de cea mai bună calitate garantează fericirea dumneavoastră. Nu mai stați pe gânduri și contactați-ne acum! Citiți cu atenție prospectul. Pentru manifestări neplăcute nu vă adresați medicului sau farmacistului. Sunt inevitabile.”

P.S. Sunt Platon și sunt streight. Am doi buni prieteni homosexuali și cunosc un cuplu de lesbiene. Am stat la masă cu ei, am mâncat, am băut, am dansat, am râs, am dormit în același pat. Și îmi iubesc prietenii. 

Platon

“Ivanov” sau personaje în căutarea unui regizor

Redundanţe, reţete, clişee. Ele au rostul lor în teatru, pe nedrept hulit. Ori sunt teren pregătitor pentru a spune ceva, ori sunt dinamitate programatic pentru a pune în loc, de fapt, alte convenţii. Nu e inutilă nici atitudinea Arkadinei, nici căutarea febrilă de “forme noi” a lui Treplev. Totul e să nu fie în gol, de dragul formei sau de dragul gestului. Atunci e zadarnic, muncă irosită pe degeaba, ca în cazul “Ivanovului” de la “Bulandra”. O sumă de citări şi autocitări, de imagini mai vechi sau mai noi, un copy-paste de stiluri şi maniere, un melanj fără miză. Accentuez cuvântul “miză”, căci dacă există scop aproape că se scuză toate mijloacele. Mai puţin unul: a te folosi de propriul nume până se uzează.

La începutul anilor ’90, Andrei Şerban era un mit, un preţios fiu risipitor întors acasă. A plecat iar, pe nedrept izgonit, iar de când s-a reîntors, cu fiecare revenire, parcă se încăpăţânează să le dea dreptate celor care l-au negat atunci. Atunci când un alt Cehov al său, “Livada cu vişini”, s-a constituit în bornă kilometrică, în spectacol-reper care a marcat profund şi publicul, şi pe regizor. Am regăsit, urmărind “Ivanov”, teme şi personaje recurente, pline de prospeţime în “Livada...”, îmbătrânite şi schimonosite aici. Ceva din încrâncenarea monotonă a doctorului Lvov mi-aminteşte de îndârjirea lui Trofimov, tropăitul cizmelor lui Borkin seamănă cu cele ale lui Lopahin, isteria Saşei citează ceva din hotărârea neclintită a Aniei de a construi o viaţă nouă. Spectrul Annei Petrovna, apărut la ţanc, “pe replică”, pătează grotesc amintirea mişcării hieratice printre vişini a copilului şi mamei lui Liubov Andreevna. Dar toate acestea nu sunt un păcat decât dacă, după aproape patru ore de spectacol, te întrebi: aşa, şi?! Patru ore în care personajele se zbat, ţipă, vorbesc, cântă, caută lumina reflectorului, se ceartă, iar vorbesc – fiecare după legea sa şi neştiind prea bine unde duc strădaniile lor. Căci a pune publicului în faţă, din când în când, câte o oglinjoară pe care o arată textul e insuficient pentru un actor. Iar gestul cel mai condamnabil al unui regizor nu mi se pare a fi nici dezicerea, nici păcăleala de sine, ci înşelarea aşteptărilor celorlalţi. O mână de actori buni şi foarte buni, care se încăpăţânează să creadă până la capăt şi pe care directorul de scenă îi abandonează. Rezultatul este un melanj de personaje din piese diferite, nu toate ale lui Cehov, care încearcă să-şi ajusteze discursul în funcţie de partener, personaje în căutarea unui regizor. Desigur că Victor Rebengiuc e sclipitor, că Marius Manole salvează cu iscusinţa şi energia sa multe părţi din spectacol, că nuanţele interpretării lui Cornel Scripcaru captivează ori că Dana Dogaru ştie să cucerească prin simpla sa apariţie. Cei mai năpăstuiţi sunt tinerii, puşi să joace într-o cheie ridicolă şi monocordă. Ioana Anastasia Anton sau Alexandru Pavel n-au timp şi loc să demonstreze că pot mai mult. Ana Ioana Macaria (Babakina) pendulează între Goldoni şi “Văduva veselă”, iar Mirela Oprişor (Anna Petrovna) e dintr-o telenovelă tristă, dar cu songuri şi-o rugăciune în idiş. Bietul Ivanov (Vlad Ivanov) şi-a găsit pedeapsa, nu împuşcându-se, ca în cealaltă versiune a lui Cehov, ci prin regie. Ori e ţintuit pe un scaun – aproape Oblomov -, ori e plimbat prin sală rostind la public lungi monologuri cu tâlc – vorbe în care noi ar trebui să ne regăsim şi să ne ruşinăm. Senzaţia care persistă este că fiecare, nevoit, joacă într-un Cehov din mintea sa, cel pe care l-a făcut în şcoală sau din contra, cel pe care şi l-a dorit sau pe care l-a mai probat pe scenă.

În fiţuica-program a spectacolului, Andrei Şerban vorbeşte despre două lucruri care mi se par, aici, importante şi nu pentru că se anulează unul pe celălalt. Primul ar fi influenţa unor montări de care nu se poate elibera şi care se regăsesc în spectacolul său. Ele, iată, au acţionat în aşa măsură încât prin desişul lor nu mai pătrunde alt gând, al regizorului acestui “Ivanov”.

Al doilea este referitor la Cehov care, spre deosebire de Brecht, nu ne învaţă cum să gândim şi căruia nu-i poţi aplica o metodă de joc, pentru că opera sa surprinde viaţa însăşi, proaspătă, spontană, mereu în mişcare. Eu l-am crezut pe Andrei Şerban în ambele cazuri şi dilemă n-am putut ieşi. În schimb, am ajuns în acelaşi punct ca mai înainte, de unde se vede prezenţa clişeului. Acum negat. Dar oare costumele, de pildă, voit eclectice, din mai multe epoci şi stiluri, nu trimit tot la idee clişeu? Dar imaginile scenice – explicitări ale replicilor – şi cele forţat comice, pleonasmele cuvânt-sunet, cuvânt-imagine cu rol să amuze – ce sunt? Poate că reprezintă chiar indicatoarele înfipte vizibil pe drumul lecturii: să nu uităm că Cehov a scris comedii, vodeviluri tragice cum le numeşte regizorul, nu drame psihologice. Parcă şi clişeul acesta l-am mai auzit undeva. Dar nici acest fapt, iarăşi, nu mi se pare un păcat, aşa cum este marketingul cu propriul nume, până îl pătezi. Apoi înjuri spectatorii care nu aplaudă şi-i faci troglodiţi şi provinciali; dacă ovaţionează, e firesc, ce naiba, avem în faţă un nume!

La final, îmi vine în minte o banalitate: totul a fost spus deja. Încă de la greci. Cu toate acestea, lumea continuă să facă teatru, să vină la teatru. Se pare că încă avem nevoie să căutăm ceva împreună, să punem laolaltă lucruri care se insinuează prin plasa de clişee. Unii le numesc “emoţii”, alţii “experienţe”, “gânduri” şi în multe alte feluri. Aproape că n-are importanţă. Important este de ce avem nevoie de aceste întâlniri. Cred că atunci când încetăm să ne mai întrebăm e bine să ne lăsăm de preocuparea “teatru”, chiar dacă a devenit o obişnuinţă, un reflex; aşa, un fel de clişeu.

Aristotel