Turistul comic sau Johnny Deep și Angelina Jolie într-o parodie de succes

Un oraș superb – Veneția. Doi actori superbi – Angelina Jolie și Johnny Deep. Un film nu chiar așa de superb –  ”Turistul”. Dacă mergem la filmul lui Donnersmarck să vedem unul de acțiune/ dramă/ thriller, așa cum l-am găsit prezentat pe IMDb, clar suntem deziluzionați. Eu am văzut o parodie subtilă și inteligentă și mi-a plăcut.

Există suficiente ingrediente pentru oricare dintre genurile pe care le pretinde. Problema e că din rețeta fiecăruia lipsește exact secretul bucătarului și probabil așa am ajuns să fiu servit cu un carcalete și nu cu un meniu complet. Intenția este clară – se iau doi actori frumoși de pică, talentați (el mai mult ca ea), la mare căutare, se combină până se omogenizează, se pune suspans cât cuprinde, se stropește cu puțin romantism, un praf de dramă și se condimentează cu comedie după gust. Voilà! Ei, n-a prea ieșit tortul miresei, ci prăjitura cu răvaș. E un film frumos, în sensul plăcut la vedere, mai puțin inteligent decât se vrea a fi, dar, în orice caz, de văzut.

De ce mi-a plăcut mie, în schimb. Am trecut peste orgasmul vizual, și extazierea în fața peisajelor (urban și uman) și m-am distrat copios văzând cum rând pe rând sunt luate la mișto nații dintre cele mai subțiri – de la englezi la francezi și de la italieni la ruși, să nu mai vorbesc de americani. Clișee peste clișee, subtile sau evidente, introduse ca din greșeală în poveste, en passant, dar care sunt frișca de pe tortul inexistent. Apoi nu puteau lipsi satirele inspirate din clișeele hollywoodiene – alt prilej de răsfăț. Cum să nu râd când la o petrecere exclusivistă din Veneția, pe ringul de dans toți domnii și doamnele fine se regrupează instant în perechi la primul acord al melodiei și îi lasă în mijloc, privindu-se lung, pe protagoniști. Dacă s-a vrut să fie comic, le-a ieșit. Dacă era un moment de acțiune/ dramă/ thriller… e grav. Tot filmul, în fond, mi-a mirosit a parodie atipică. Nu are nimic din vehemența lui ”Kill Bill” și nu e frust ca ”Hot shots” . E foarte pe muchie, în așa fel încât mă întreb dacă așa au vrut sau a ieșit așa din greșeală. Are ceva din ”Once upon a time in Mexico” (în care tot Johnny Deep decima jumătate de piață după ce i se scoseseră ochii) și nu prea. E chiar mai pe bune și e cu mult mai rafinat.

Povestea e jignitor de simplă: combinația dintre ”un băiat iubea o fată” și ”fetele frumoase aduc belele” cu o răsturnare imprevizibilă pe final. Chiar, de ce nu l-au descris și ca mystery? Un gen în plus sau în minus… ce mai conta. Angelina Jolie are o mare calitate în felul de a interpreta. E atât de frumoasă încât nu e nevoie să mai joace frumusețea. Nu e sexy, nu e provocatoare, nu e extravagantă. E frumoasă. Și cu clasă. O doamnă. Și mă hazardez să spun că joacă bine – ce are ea de jucat aici. Nu e Nicole Kidman în ”The hours”. E Angelina Jolie în ”The tourist”. Și asta e de bine. Pe Johnny Deep m-am bucurat să-l mai văd și fără machiaj. După atâția pirați, Sweeney Tozi, fabrici de ciocolată și țări minunate mai că uitasem cum arată. Frumușel, frumușeeel… tot chipeș a rămas și la 48 de ani. Aici nu prea mai fac mofturi pentru că joacă omul. Joacă bine. Asumat, serios, amuzant până la Dumnezeu, profesionist. Nu e Johnny Deep în ”Donnie Brasco” sau ”Ciocolată cu dragoste”. E Johhny Deep undeva între ele, plus ceva din ”Don Juan”. Și asta e de foarte bine.

Una peste alta, ”Turistul”, așa parodie cum l-am văzut eu, este un film reușit. Decât să mergi la ”Die hard„ (1, 2, 3, 4… la alegere) să vezi cum explodează tot și toate, mai bine te relaxezi la o urmărire molcomă cu șalupe de lux pe canalele Veneției – tot acțiune se numește. Decât să plângi două ore la ”Love story”, mai bine te bucuri de un sărut scurt, dar pasional pe un balcon din Veneția. Și decât să tremuri în fotoliu la ”Psycho”, mai bine stai cu sufletul la gură (sau poate nu) să afli cine e Alexander Pearce. Și cum pe toate celelalte le-ai văzut demult… merită să vezi și ”Turistul”. 

Platon

Săpător după talente. Azi, Raluca Iuraşcu

De ce ea?

Când am vazut-o întâia dată, am ştiut că trebuie să mizăm pe tinerele talente, cât mai tinere şi cât mai mari. Noi, adică ţara asta de neisprăviţi care stăm şi aşteptăm să ne sufle strănii ce avem mai bun, vezi şi cazul Oanei Zăvoranu la Hollywood, al Monicăi Bârlădeanu în Italia şi al Mihaelei Rădulescu la Monte Carlo.

Când am văzut-o a doua oară, am realizat că da, actoria nu moare, doar se transformă, şi monştrii sacri ai scenei pot să-şi doarmă liniştiţi somnul de veci, nu să se tot sucească de pe o parte pe alta, ca până acum. Actoria există şi s-a întrupat în ghemotocul ăsta de fată, care ne surprinde cu fiecare episod. Şi parcă datorită ei, nu ştiu cum, Narcisa e mai domestică...Jocul ei e plin de expresivitate, mai ales în scenele în care e drogată; privirea aceea unică, capul aplecat mereu într-o parte (dreapta pare-mi-se), motivul inconfundabil şi felul în care îşi ţine drăgălaşele-i picioare ne fac să descoperim următoarele: 1) viciul are chip aproape uman; 2) de ce un copil aflat la vârsta întrebărilor să treacă prin aceste experienţe? 3) dacă a trecut de ce mai filmează doar în Narcisa sălbatică? 4) Gloria Miralena Bumbesco are urmaşi; 5) dar de ce să aruncăm un suflet pur într-o telenovelă porno? 6) trebuie făcut de urgenţă “Narcisa salbatică 2” care să se cheme “Anastasia – un destin cu greutate”; 7) viaţa e complexă şi are multiple aspecte.

Clickportret

Raluca Iuraşcu este descendentă, pe linie paternă, din Mihai Eminecu şi George Enescu – deodată şi laolaltă, aşa cum poporului român Traian îi este tatăl şi mumă Decebal. Din Ion Creangă nu. Pe linie maternă, printre strămoşii săi cu pedegree  se numără şi Alexandru Sahia. Observaţi, vă rog, arcul peste timp şi peste film pe care familia îl face, dându-şi mâna în istorie reprezentanţii ei cei mai de soi. Cu aceste date genetice, plus un tată care este interesat de soarta odraslei sale, Raluca Iuraşcu nu avea de făcut decât să meargă mai departe, ca vântul din Vama Veche. Ceea ce a şi făcut, rapid şi la obiect: a concentrat cursuri de actorie la trei universităţi, precum cubul Knor, şi savoarea acestui mix de ingrediente este de neconfundat. În Raluca Iuraşcu se împletesc metodele de vară de la Oxford Brooks University, University College London, Fort Lauderdale University Florida Miami. Plus amprenta clasei de actorie de la “Dinu Lipatti” – un liceu de vis. Este totodată elevă la Shakespeare School Bucureşti – credeţi că e ceva întâmplător pe lumea asta?

În ceea ce priveşte cariera artistică a Ralucăi, în afara rolului din filmul de mare succes “Pam Para Ram”, debutul său pe micul ecran face trimitere direct la strămoşul Eminescu şi la apariţia sa meteorică, de luceafăr, în cultura română. Noi sperăm să nu aibă destinul poetului (compozitorul a dus-o mai bine) decât sub raport de drepturi de autor, pe care ar putea să le şi pretindă, de altfel! Iar fanilor le sugerăm să o mai lase în pace, pentru că talentul şi celebritatea, ca şi filmările la un serial sunt lucruri greu de suportat.

Recomandări şi speranţe

Studiindu-i profilul, alura, emploi-ul şi contre emploi-ul noi sperăm să trăim să o vedem în: “Cabaret/ Moulin rouge”, “Medeea” de Euripide sau, măcar, “Antigona” de Sofocle, “Splendoare în iarbă”, “Callas forever young” şi “Basic instinct”. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Întrebare:

Ştie cineva ce funcţie are tatăl ei, domnul director de la Sahia Film în PD-L? Aşa, de curiozitate.

Aristotel

Muzici vesele şi neveste triste

Dacă îi spui unui “mergător” la teatru că tocmai a fost premiera cu “Nevestele vesele din Windsor”, un musical semnat Alexandru Tocilescu şi Nicu Alifantis, se va grăbi să-şi ia bilet. Apoi va merge la spectacol cu toate aşteptările sale pe tavă, fiind sigur de întâlnirea cu Evenimentul, cu unicul. Stop.

Şi eu credeam că această producţie va fi cel puţin de calibrul “Elisavetei Bam”, iar articolul de faţă un bricolaj de bucurie. Aproape că nu mai pun la socoteală faptul că proiectul este un remake după spectacolul din 1978 de la Piatra-Neamţ despre care auzisem o mulţime de poveşti vesele. Cele de azi sunt triste, după chipul “Nevestelor...” de la Metropolis. Întâi de toate, pentru că musicalul poartă fosrte vag semnătura Alexandru Tocilescu, aşa cum mi-l amintesc eu – copilul teribil al regiei anilor ’70 care ştiuse să-şi păstreze spiritul ludic, visul avangardist, nonconformismul şi gestul rock&roll. Mai degrabă spectacoul aparţine muzicii, de parcă Alifantis l-ar fi chemat pe Tocilescu în ajutor şi nu invers. Regizoral, n-am văzut decât nişte soluţii vechi, obosite, care semănau mai mult a încropeală şi a trist copy-paste, decât a direcţie coerentă şi puternică. Distribuţia, cu foarte mici excepţii, pare o adunătură de oameni găsiţi la întâmplare pe holurile teatrului. Altfel nu se explică nici prezenţa însoţitorilor lui Falstaff, nici Falstaff însuşi, nici unele personaje secundare, dar importante în economia piesei. Actoriceşte, caracterele sunt insuficient creionate, relaţiile nedezvoltate; muzical, multe voci sună prost. Şi-atunci te întrebi ce a făcut ca aceşti oameni să se întâlnească într-un spectacol. Dealtfel, încă de la început câte ceva deranjează ochiul sau urechea, ceea ce face ca şi puţinele scene bune să fie uitate, iar cele începute promiţător să sfârşească trist. De pildă, spaţiul prea mic este sufocat de o distribuţie aşa de numeroasă plus decor plus band. Cheia de joc nu e clară pentru toată lumea sau, cel puţin, nu e asumată până la capăt, iar tipologiile care populează acest univers şi care au făcut vogă în anii ’70 sunt acum exagerate sau ridicole. Falstaff, legendarul chip din “Nevestele...”, nu este decât o caricatură. Bietul actor e depăşit de cerinţele personajului, vocea sa e gâjâită, omul oboseşte la orice mişcare şi în van vrea să semene cu o mixtură de Hemingway (cu tot cu bătrân şi mare) şi de Moş Crăciun decrepit. Nu e nici Falstaff, nici altceva.

Alţii, precum Ewans sau Doctor Caius, sunt citiţi într-o cheie atât de voit comică încât devine şarjă. Despre Crina Mureşan în rolul Doamnei Ford, care nu e nici pe departe prezenţa din “Elisaveta Bam”, prefer să nu mai spun nimic.

Cu toate acestea, sunt trei motive pentru care nu pleci la pauză (cel puţin nu eu) şi nici nu regreţi că ţi-ai pierdut seara. Primul este muzica excelentă a lui Nicu Alifantis, insipirat scrisă şi aleasă, interpretată foarte bine de trupa Byron – nişte băieţi cărora le urez viaţă lungă în teatru. Oricum, şi atunci când nu cântă, sunt mult mai prezenţi decât figuraţia. Aranjamentele instrmentale şi vocale, alături de mişcarea gândită de Felicia Dalu, vorbesc despre o muncă de concepţie alcătuind un tot fericit pe care ar fi bine să şi-l asume, prin repetiţii, şi actorii.

Celelalte două motive sunt date de prezenţa Adrianei Trandafir şi a lui George Ivaşcu. Prima, în Doamna Quickly, îşi construieşte personajul cu atenţia unui actor de dramă, cântă şi dansează ca un actor de musical. A găsit gestul caracteristic, alura, profilul şi le duce până la capăt. Efortul nu se simte, energia sa scenică e debordantă, iar apariţia se reţine şi se aşteaptă. Dealtfel, în momentele când nici unul dintre cei doi actori nu apare,  eşafodajul se clatină, ritmul cade şi atenţia spectatorului scade. George Ivaşcu, în Domnul Ford, înţelege, înainte de orice, cheia personajului şi se foloseşte de toate instrumentele pentru a-şi susţine demersul. Voit îngroşat, cu elemente burleşti, jocul şi joaca lui George Ivaşcu amintesc aici de stilul lui Louis des Funès – opţiune fericită pentru ce s-a vrut a fi iniţial acest spectacol. Dar iată că trei motive nu-s de ajuns.

Refuz să compar “Nevestele triste” cu cele vesele din ’78 sau cu “Nevestele vesele...” ale lui V.I. Frunză - un soap opera, tot cu muzică live. Tocmai de aceea apare cuvântul “trist” de atâtea ori în rândurile de mai sus. Şi încă-o dată: trist este că publicul va vei să caute ceva ce aminteşte de Tocilescu. Şi nu va găsi.

“Nevestele vesele din Windsor” de W. Shakespeare; regia: Alexandru Tocilescu; scenografia: Francois Pamfil; costume: Corina Grămoşteanu; coregrafia: Felicia Dalu; muzica: Nicu Alifantis; cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Şerban Celea, Gelu Niţu, Adi Ciobanu şi alţii; Teatrul Metropolis Bucureşti. 

Aristotel