Nicio zi fără Serial

“Alo, Da! Hai, mamă, zii repede că începe serialul! Eee, nu e vorba că mă deranjezi, dar nu te-ai învăţat şi tu odată că la patru e serialul. Bine mamă, hai, sună-mă mai târziu, bine? Pe la şapte aşa, că încep şi ştirile la cinci şi e şi domnul Măruţă. Bine, te pupă mamaie! Pa, pa.”

 

De fapt are dreptate femeia. Ar fi cazul să ştim cu toţii, de la şcolar la pensionar că în fiecare zi de luni până vineri, de la patru la cinci e Serialul. De Andreea Esca îţi place, nu-ţi place, la “Dansez pentru tine” te uiţi, nu te uiţi... dar serialul vrei - nu vrei şti că e tot acolo. E un adevăr general valabil al realităţii noastre. O lege nescrisă a televiziunii şi nu numai... o lege a firii deja. Dacă se întâmplă să fie patru şi serialul să nu înceapă, e la fel de probabil ca soarele să nu mai răsară mâine dimineaţă. E imposibil să nu fi văzut măcar cinci minute dintr-un episod, să nu ai un prieten care l-a urmărit 3-4 ani în gimnaziu/liceu/facultate, o bunică sau o mătuşă fan declarat şi la fel de puţin probabil e să nu ştii cum arată Victor Newman.

O dată pe săptămână dacă te uiţi eşti la zi cu toate intrigile. De fapt, important e să ştii cine e în spital sau în închisoare (trebuie să fie unul bolnav sau judecat pentru ceva... cel puţin de 15 ani aşa e). Nu contează că ai fost plecat în vacanţă două săptămâni şi ai pierdut sărutul dintre Sharon şi Brad; peste maxim două zile precis are unul din ei remuşcări, cu ocazia asta vezi flashback-ul şi înţelegi imediat de ce Sharon s-a purtat aşa rece cu Nick. Important e să nu ratezi aşa-numitele “morţi spectaculoase” – o explozie, un avion care se prăbuşeşte, o maşină care dispare în junglă, o barcă scufundată; evident toate astea doar povestite cu lux de amănunte pentru că nu vedem mare lucru din eveniment. Şi asta pentru că e nevoie de ambiguitate. Cum de ce? Se vede că nu urmăriţi serialul... pentru că personajul nu moare de fapt. Dispare preţ de două-trei sezoane (probabil actorul respectiv are un alt proiect) şi apare când ţi-e lumea mai dragă şi când taman ce uitasei de el pentru a distruge fericirea fostei iubite care e pe punctul de a se mărita cu duşmanul lui de moarte. Cu fiecare revenire pot apărea şi surprize – nu în scenariu, ci în distribuţie. Dacă eşti începător în descurcarea iţelor din Genoa City nu te deranjează de fel actriţa care o interpretează pe Victoria. E simpatică, drăguţă, are prestanţă de doamnă directoare... în fine, nu e nevoie de mari calităţi pentru a  face faţă cerinţelor. Una peste alta dă bine pe sticlă şi asta contează cel mai mult. Da, dar când ai ştate vechi şi ai prins-o acum doi ani pe cealaltă actriţă care o juca pe Victoria cum să nu îi duci dorul?

Cam asta se întâmplă. Ştiţi, nu? Vreţi să vă povestesc de relaţia dintre Jack şi Phillis, de concurenţa dintre Newman Enterprise şi Jabot Cosmetics, de restaurantul Ginei, de cum era să o omoare Sheilla pe Lauren, de ce a ajuns John la 117 ani în închisoare? (despre toate astea am aflat din două episoade care mi-au servit drept cercetare împreună cu informaţiile preţioase venite de la o prietenă care mi-a spus cu mare satisfacţie cum a reuşit să “se lase după 10 ani”). Fie că urmăriţi serialul şi ştiţi foarte bine despre ce vorbesc, fie că încă vă opuneţi cu înverşunare să vedeţi măcar un episod, nu are niciun farmec să enumăr la infinit poveştile şi interdependenţele din film. În fond totul se reduce la combinaţii de n luaţi câte k, permutări de cupluri şi arajamente între corporaţii. La volumul de personaje la care s-a ajuns (bătrânii nu mor în acest serial, iar copiii se nasc unul pe sezon), la încâlceala de relaţii şi mai ales la numărul de episoade (8000 şi ceva în State, 4000 şi ceva la noi) e greu să mai inventezi alte situaţii. Aşa că se iau datele problemei şi se rearanjează încât toată lumea s-a culcat cu toată lumea (mereu din iubire), toată lumea a fost/este prietenă cu toată lumea, inutil să spun că toţi se cunosc între ei.

Şi totuşi... de ce nu ne plictisim? De ce ne uităm? Motive de ordin intelectual nu prea am reuşit să adun, la capitolul extra artistic în schimb, stăm bine: băieţi şi fete frumoase la tot pasul – tineri, plini de energie, se sentimente pure şi calde. Feţe plăcute au mai toţi actorii. Dive bine îmbrăcate. Interioare cu bun gust. Aranjamente florale viu colorate. Pereceri cu fast o dată pe lună. Bine şi doar pentru asta să petreci o oră pe zi, zi de zi, timp de 15 ani, cu ochii în televizor? Iniţial asta e. Apoi, ceva din nostalgia Dallasului, plăcerea de a vedea o lume pe care abia o descoperi şi încet-încet te trezeşti implicat în poveste. Poveste la modul generic vorbind, pentru că între timp s-a schimbat şi reorganizat. Îi cunoaştem pe Victor, Niki, Jack, Ashlley, Paul, Jill, Neil, Drucilla, copiii şi nepoţii lor de-o viaţă. Zilnic intrăm în vieţile lor şi suntem nevoiţi să ne implicăm sufleteşte în fiecare succes sau eşec în dragoste prin care trec de la un episod la altul. O cred pe prietena mea când spune că dă dependenţă. E vorba şi de obişnuinţă, de tabieturi sau de rutină. 

Cu toate astea serialul are un public constant, iar posturile concurente nu au nicio şansă când vine vorba de rating. E leaderul incontestabil. Pare reţeta succesului absolut şi ce e şi mai curios nu dă semne de îmbătrânire. Ei, nu v-aţi dat seama încă despre ce serial e vorba?! E “Tânăr şi neliniştit”.

Platon

Brandul de teatru

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturala, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: “nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi “ţeapa” lui Ghilduş, “cartoful” lui Băsescu, “crucea cu cravată” – iertare, domnule Corneliu Coposu –  şi, în sfârşit, “Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul d-lui Ioan Bolborea preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă “Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” – nume care trimite la două referinţe culturale a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori “paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva “de ce”-uri: de ce aceste personaje şi nu altele, de ce acei actori şi nu alţii şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?

Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa d-nei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteala că dacă autorul ar fi recitit “D’ale carnavalului” sau “Conu Leonida...” (“Năpasta” e la lecturi opţionale, ca orice dramă) ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin – un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii car perpetueză imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi “veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă “realismului”, precum personaje ca “Mica sirenă” sau “Manneken Pis”. Urâte pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Vianu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl. Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza d-nei Elena Udrea?

Monumentul a fost dezvelit pe 19 decembrie – o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.

“Caragialiana – Căruţa cu paiaţe” de Ioan Bolborea; o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1.5 milioane euro şi construcţia sa a durat 8 ani.

Aristotel

Lista de cumpărături

Nici nu mă trezisem bine că nevastă-mea, calculată din fire, mă întreabă: “Tu ce faci deseară?”. “Ies în oraş cu prietenii”. “De ziua mea tu ieşi în oraş cu prietenii?!”. Doamne, ce gafă! Am dres-o rapid: “Ies în oraş cu prietenii ca să-ţi cumpăr ţie un cadou, iubito!”. Noroc cu Zuzu. Te deşteaptă de dimineaţă. Am tăcut câteva secunde, aşteptând cu sufletul la gură verdictul. “Ia lista asta şi fugi la cumpărături. Deseară avem invitaţi”. Am răsuflat uşurat. Mă iertase. M-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama cât o iubesc. “Sunt atât de fericit că eşti cu mine, sunt atât de mulţumit asta-nsemnând merci. Merci e felul meu de-a mulţumi, merci fiindcă eşti tu”. Apoi am zbughit-o pe uşă ca să nu-i vină alte idei.

În sfârşit, la volan. Îmi place să conduc, mai ales când plouă. Când plouă, totu-i mai frumos, mă simt proaspăt şi sănătos şi mă satur doar cu gustul Bonduelle. Mă tot gândeam aşa, stând în trafic, ce să fac? Să mă combin la cartelă cu un prieten? Să am 800 de minute în reţea şi o mulţime de extraopţiuni? Vise... Apropo de vise, ar cam trebui să-mi schimb şi eu coşmarul ăsta de telefon. Dar până una, alta trebuie să-i găsesc ceva nevesti-mii. Doamne, îmi aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o zi caldă de septembrie, eu mă plimbam pe bulevard, ea venea din direcţia opusă. Şi ne-am văzut. Pur şi simplu am înnebunit. Ea, sfioasă, m-a întrebat: “Mergeţi la cumpărături? La Cocor?”. “Da, din ‘73”. Câte lucruri ne leagă de locul ăsta... Poate că ar trebui să merg chiar acolo să-i iau ceva de ziua ei. Mă gândeam la un telefon nou... Dar atunci înseamnă că trebuie să-i cumpăr şi fiică-mii unul! Da, da, urgent. Mai degrabă ei, decât soţiei. Am visat că se luau copiii de ea la şcoală, îi furau sandwich-ul, o trăgeau de codiţe, îi puneau gumă în păr. Trebuie să-i găsesc o poreclă, un număr de telefon ca să nu se mai ia nimeni de ea. 0725BAZATA, 0730NIKITA, 0722KARATE, 0723BRUZLI. Asta e! Fiecare abonament vine cu ceva în plus.

Cât de repede a crescut şi asta mică! Îmi amintesc că dimineaţa eu îi pregăteam micul dejun. La început nu ştiam ce să-i dau. Câte iaurturi n-am încercat!... Ba era prea slab, ba prea gras, prea acru, prea bun, prea ca la ţară. Până am descoperit că ea, de fapt, era înnebunită după parizaki. Ne-aşezam amândoi la masă în bucătărie şi cântam: “Yaki e delicios/Nu-i altul mai gustos/Creşti mare şi forţos”. Şi ea: “Mereu voi învăţa/În zori de voi mânca/Am zis sau nu ţi-am zis/Parizaki Ifantis”. Şi amândoi: ”Zaki, Yaki, Parizaki”. Apoi, cu timpul, am realizat că fiica mea trebuie să crească sănătos. Aşa că îi dădeam pâine prăjită cu margarină şi îi spuneam: “şi micul dejun al lui Dylan începe cu Rama. Ceea ce Nadia Comăneci numeşte micul dejun al campionilor”. Până-ntr-o zi când mi-a spus, mititica, “eu Becel inima mămăiţei mele”. Soacră-mea seamănă extraordinar cu Stela Popescu. De altfel, sunt şi vecine. Se întâlnesc la farmacia inimii, Catena. Sunt atât de drăguţe! Fiecare cu problema ei: “Vreau să trăiesc mai mult, vreau să nu mai strănut”. Asta-i soacră-mea. Doamna Stela Popescu, în schimb, orice ar durea-o, e tot cu zâmbetul pe buze. Şi mai e şi înţeleaptă. Am cunscut-o şi eu... Şi mi-a dat o lecţie! Tocmai intram la Catena, eram răcit cobză. Farmacista mă vede strănutând, cu nasul înfundat şi zice: “Când eşti înfundat şi epuizat, când te simţi ciudat, ca lovit în cap, Parasinus îţi aduce vânătorii de răceală”. Dau să cumpăr imediat două cutii, dar cineva mă bate uşor pe umăr. Când mă întorc, doamna Stela Popescu în persoană. “Să-ţi povestesc o întâmplare, zice dânsa. Eram cu Arşinel şi cu nepoţii în parc. Când să ne dăm în carusel, o durere m-a aţintit. Puteam să iau Nurofen, aşa cum o făcusem şi la serbarea nepoţicii mele. Dar mi-am amintit brusc de o învăţătură a mamei, de pe vremuri, din Bucovina, aşa că am zâmbit şi mi-a trecut pe loc. Apoi ne-am luat la întrecere spre carusel”. “Şi care e leacul?”, am întrebat extrem de curios. “O doză de ceva, puterea de a spera, sunt reţeta pentru viaţa ta”. Am rămas trăznit. Nu mai aveam cuvinte. Dar tot ea – o doamnă, ce mai! – a salvat situaţia: “Tinere, ce elegant eşti. Costumul acesta e nou?”. “Nu, e spălat cu Perwol”, am îngăimat eu. “Dar Vanish nu foloseşti? Cu Vanish mi-am recuperat bluza preferată”. “Iar eu, mi-am recuperat cea mai bună prietenă”, s-a băgat în seamă şi farmacista. “Pun Vanish pe pată, pun şi în maşina de spălat”. “Asta dacă merge”, am bombănit eu cu ciudă. Nu-mi place când cineva intervine într-o conversaţie. Şi cu doamna Stela Popescu! Dar tot dânsa, cu eleganţă, a aplanat orice eventual conflict: “Planurile tale sunt distruse dacă maşina de spălat se strică. Ca să scapi de coşmaruri, foloseşte Calgon la fiecare spălare pentru a proteja părţile vitale ale maşinii tale. Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon”. Ce femeie! Poate pe ea ar trebui să o întreb ce să-i cumpăr nevesti-mii de ziua ei. Să fie şi frumos, nici prea scump. Economie fără compromisuri? Doar cu Bonux. Dar de ăsta i-am luat săptămâna trecută... O vopsea? Care lasă părul ca de caşmir? Sau un Rimmel care face gene XXL, magnetice, care atrag toate privirile? Doamne-fereşte! Şi-atunci, ce? Trag maşina pe dreapta şi mă concentrez. Nimic.

Eram pe Calea Victoriei, chiar lângă Teatrul Odean. Bine că găsisem loc de parcare. Văd un afiş la nu ştiu ce spectacol cu Maia Morgenstern... Odeonul în stânga, Teatrul de revistă în dreapta... hm. Îmi cade fisa: o s-o invit la o cafea, ca atunci când ne-am cunoscut, lângă Cocor. O priveam şi îmi spuneam: “Tot ce vreau de la tine e doar o privire şi-o primă întâlnire numai lapte şi miere, şi nuntă ca-n poveşti numai lapte şi miere, şi-o lună de miere numai lapte şi miere, şi-o fetiţă cu ochii tăi numai lapte şi miere, şi-o căsuţă micuţă numai lapte şi miere, şi-o viaţă numai lapte şi miere”. O priveam şi fără să-mi dau seama am rostit cu voce tare: “Prăjiturica prăjiturelelor. N-ai cum să te saturi de reţeta fericirii”. Ea a râs şi mi-a şoptit: “Am cinci minute pauză. Hai să bem o cafea”. Am intrat în primul café-bar şi-am cerut două cafele. Ce gust bogat! Şi-acum l-aş recunoaşte dintr-o mie. Savoarea şi amestecul îmbietor de arome şi nuanţe mă învăluie treptat. Plăcerea gustului îmi umple sufletul şi mi-aş dori ca ea să nu se termine nicicând!

Gata, era hotărât. Am dat fuga să rezerv o masă. Până să vină şeful de sală, barmanul îmi face cu ochiul: “Tot staţi şi aşteptaţi, dar eu ştiu o vorbă: dacă vrei să te simţi bine, ia un Romulus cu tine”. Adevărat. Am luat unul mic. Apoi unul măricel. Şi-ncă un măricel.

Morala: se făcea că eu avansam cu vaca în direcţie domicilieră când ne-am trezit încercuiţi de o viespe care, se pare, că avea intenţii criminale. Perturbându-i traiectoria, aceasta s-a aşezat prin înţepare fix pe spatele animalului. Introdus în excitament, m-a confuzat echilibristic şi m-a târât până aici în repetate contacte cu solul.

Fapte: eram deja acasă. Nevastă-mea, încruntată, cu mâinile încrucişate, mă privea de sus. Am încercat s-o dreg: “Ce mai face familia Popescu?”. “Ridică-te şi vino-ţi în fire. O s-avem un nepoţel!”.

M-am ridicat. Pentru armonie în familie. Tu cât timp pierzi la cumpărături?

Aristotel